Societate

articolul anterior articolul urmator

Timp suspendat. Florentina Postaru (Invitaţii ZFR)

0
13 Aug 2020 09:28:14
Cristina Hermeziu

“O dată pe săptămână plecăm în aventura cumpărăturilor de mâncare. L-am învăţat pe Vincent cum se stă la coadă înaintea deschiderii magazinului şi ne jucăm de-a copilăria mea pe vremea lui Ceauşescu : lăsăm sacoşa în locul nostru şi ne îndepărtăm pe nesimţite, fără să o pierdem din ochi. Minune. Azi am găsit făină.”

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Invitatul săptămânii în proiectul Temps d’arrêt  - Zoom France Roumanie este scriitoarea Florentina Postaru *.

Florentina Postaru – Fericită!

13 martie 2020

Ultimul tren spre Paris...Sosire la 21h30.

Vagonul meu e ultimul...atât de departe! Coborând, nerăbdătoare şi neliniştită, nici n-am sentimentul că aş fi ajuns.

Mă uit la valiza mea burduşită. Amândouă am plecat în grabă din Lorient, ca nişte refugiate de război. De ani de zile ea mi-a fost o fidelă însoţitoare în călătorii iar acum, ca şi mine, pare nesigură, febrilă. Ne-am grăbit repede-repede să părăsim Bretania, ca să stăm la Paris cu Vincent.

Dar pentru cât timp?...

Habar n-avem.

Cobor din tren, Vincent e pe peron şi-l îmbrăţişez fericită că ne regăsim iar. Traversăm gara în goană ca să scăpăm de mulţimea asta foarte probabil contagioasă.

Gara Montparnasse…

De câte ori am făcut drumul ăsta dus-întors de când am venit în Franţa ? Cât timp am petrecut aici visând că, într-o zi, mă voi opri, voi respira adânc şi nu mă voi mai urca în tren ?

Ajungem în sfârşit acasă, îmi deschid valiza. Scot tot din ea şi o aşez cu încântare într-un colţ, lângă cea a lui Vincent. Îşi merită din plin pauza.

O privesc dar nu mai pot s-o văd în ochi. Am obosit să fiu în trenuri, în gări şi în avioane.

Timpul s-a oprit.

În sfârşit, rămânem la noi acasă.

Pentru prima oară, valiza mea va face cunoştinţă cu praful.

Sunt fericită!

Acasă

O săptămână întreagă fără să ne despartă un tren sau un avion…o premieră!

Să dormim în acelaşi pat în fiecare zi : altă premieră!

Fără hoteluri, fără camere impersonale.

O sun pe mama, mai mult ca de obicei :

  • A trebuit să vină pandemia asta ca să vă liniştiţi şi voi! Alergaţi întruna în toate părţile!
     

Are dreptate, sunt fericită şi un pic jenată să mă laud.

Iată-ne, aşadar, confinés.

Nu-mi place cuvântul ăsta. N-am fost nevoită să-l utilizez niciodată înainte.

Caut în dicţionar, îl descompun ca să-i găsesc şi alte sensuri : CON…FIN…MENT.

Verbul a minţi? Plus o insultă? Şi e sfârşitul?

A încredinţa? Încredere? Confidenţă? A confisca? Confiere?

O destrămare?

Deloc. Sunt doar confinată în Seine-Saint-Denis, chiar la vârful de sus al curbei de propagare a virusului.

Asta-i tot.

Confinată şi pentru prima oară muncind de la distanţă.

Cu ce se mănâncă, ce-i de făcut, cum procedăm? Nimeni n-are habar dar întrevăd deja un pericol : acasă devine la serviciu şi la serviciu devine acasă. Salonul a devenit biroul meu. Fără nicio separaţie, fără nicio intimitate.

În timp ce agenda mi se umple de şedinţe fără pauză, colegii mei închişi în ecran îmi aduc aminte de serile pe Skype cu prietenii români din vremea când am venit, singură, în Franţa. 

Aud, jos, cum poştaşul îşi face treaba, curajos. Tocmai ne-a livrat o nouă imprimantă. Cea veche şi-a dat sufletul chiar în momentul în care trebuia să ne ofere preţioasele autorizaţii de ieşire din casă.

Mă grăbesc să deinfectez totul, pe dinăuntru şi pe dinafară, să îndepărtez orice urmă de virus. Dacă am mai avea şi hârtie, imprimanta ar funcţiona de minune. 

O dată pe săptămână plecăm în aventura cumpărăturilor de mâncare. L-am învăţat pe Vincent cum se stă la coadă înaintea deschiderii magazinului şi ne jucăm de-a copilăria mea pe vremea lui Ceauşescu : lăsăm sacoşa în locul nostru şi ne îndepărtăm pe nesimţite, fără să o pierdem din ochi.  

Minune. Azi am găsit făină. Vincent o să facă clătite iar eu, între două şedinţe, o să fac poate o prăjitură cu ciocolată.

Ajungem acasă şi, după dezinfectarea ritualică a ambalajelor, mă întorc la lucru. Vincent stropeşte puiul din cuptor

- Mâncăm în douăzeci de minute, o să fii gata?

- Şşşşşşt! sunt în şedinţăăăăă! te-aude toată lumea!!

După pauza de prânz, dansăm câteva minute pe discul meu preferat. Partenerul meu nu ştie decât un singur pas de dans pe care îl tot repetă, învârtindu-mă în toate părţile.

Mi-e cald.

Puiul începe şi el să danseze în stomac.

Îmi pierd echilibrul.

Stop!!

Ne e bine, nu ne mai despărţim.

Cică şi gara ar fi închisă. Nu-mi lipseşte deloc.

Sunt fericită!

Patch

Se pare că îl cheamă Patch şi şi-a făcut nevoile în faţa uşii noastre. Nu l-am intalnit inca. L-am auzit lătrând de vreo două ori.

Ieri l-am zărit pe alee. Părea cam timid.

E câinele vecinei, Stéphanie.

Ne întrebăm dacă e un lup, un ciobănesc australian, un husky, un border collie sau o combinaţie din toate astea…

Îl zăresc pe Patch în curte. Mă priveşte cu ochi mari, îi descopăr capul frumos şi urechile mari cu pete minunate.

Pare circumspect.

Cum mă simt un fel de vecina cea rea, verific că nu mă vede nimeni şi-i şoptesc, de departe :

- Eşti frumos, Patch!

A doua zi scot gunoiul şi dau peste el. Sunt bucuroasă să-l văd.

- Salut, Patch!

La întoarcere văd că m-aşteaptă în mijlocul aleii şi felul cum dă din coadă îmi dă de-nţeles că şi el e bucuros să mă vadă.

-Ce faci Patch?

Zilele trec, soarele ajunge în sfârşit şi în mica noastră grădină care începe să înflorească. Profităm adeseori ca să respirăm un pic.

Patch e şi el prezent, portar grijuliu al casei sale şi …al casei noastre.

-Stéphanie, pot să-i dau un os de miel?

Câteva zile mai târziu, când îl strig apare.

- Patch, vino aici!

Se apropie, blând. Îl mângâi şi se aşează la picioarele mele.

Am o minge de tenis şi încerc să mă joc cu el. Graţie reflexelor care mi-au rămas de pe timpul când făceam handbal, îi lansez mingea departe, pe alee.

Patch alergă ca un nebun şi mi-o aduce, mândru cum nu se mai poate.

- Bravo, Patch!

În schimb nu mai vrea să-i dea drumul.

Patch e foarte bine educat : nu intră în casă.

Într-o zi, îl invit să descopere cuibul nostru. Intimidat, cu urechile pleoştite, face o tură, după care se întoarce repede la el acasă.

Vine în fiecare dimineaţă la uşă să ne zică bună ziua şi se gudură de câte ori ne vede.

Îl fotografiez…doar e cel mai frumos căţel din lume!

Vincent îşi schimbă vocea când vorbeşte cu câinele iar eu încep să răspund la persoana I în locul lui Patch.

Suntem ridicoli şi ne dăm seama. Prietenii noştri râd de noi dar nouă puţin ne pasă. Ne simţim bine să-l împărţim în două, când la el, când la noi.

La măcelărie cerem carne pentru căţel şi ca bonus un os.

Sunt fericită!

Veşti din alte părţi

Am o verişoară în Germania, două în Spania şi două în Italia. O prietenă e la New York, alta la Helsinky, două la Bruxelles şi una la Londra…Adriana şi Moldo sunt la Bucureşti iar familia mea e tot la Tulcea.

Totul e bine la noi, eu mă duc la serviciu iar Mark rămâne acasă cu fetele. Şcolile sunt închise.

Suntem acasă din februarie. Toată lumea e ok. Beau o pălincă pe terasă. Noroc!

Lucrez de acasă, am avut o gripă urâtă dar totul e bine acum. Suntem toţi trei în formă şi la adăpost. E frig, a nins.

Boris Johnson e chiar periculos. La spital sunt în echipa covid. Sunt îngrijorată pentru Thomas care e un pic slăbit. Eu sunt bine dar acum mi-e şi mai tare dor de România.

Eu rămân acasă dar soţul meu lucrează, e şofer la un depozit. Nu ies decât o dată pe zi, cu câinele…mi-e teamă pentru mama, singură în România.

Lucrez într-un supermarchet nu prea departe de Madrid, am mare grijă, mi-e frică şi aştept să treacă toate astea.

Ai văzut concertul Dubioza Kolectiv ieri pe Facebook live? Ne-a plăcut foarte tare! Ţi-aminteşti de festivalul unde i-am văzut? Noi suntem foarte bine, deschidem ferestrele şi stăm la un pahar ca la terasă.

Eu lucrez la spital, Trump e un nebun! E foarte complicat! Aici nu mai avem nimic dar eu sunt bine.

- Bineînţeles ca avem grijă! Nu ne mai stresa. Taică-tu e bine!!

Toată lumea e bine!

Trei luni mai târziu

Urc să-mi caut valiza, o şterg de praf şi-o trag încet până la dulap. Îi aud rotilele dezmorţindu-se la viaţă pe duşumea. Nu ştie că azi n-o să ia trenul.

Nu i-am spus încă nimic pentru moment.

Plecăm cu maşina!

Peste câteva minute, valiza mea e în portbagaj, lipită tandru de valiza lui Vincent…

Patch se lăfăie pe bancheta din spate.

Sunt fericită!

*Notiţă biografică

Florentina Postaru s-a născut în 1977 la Tulcea, în România. Pasionată de literatură, pleacă să studieze la Bucureşti în anii 1990. La 37 de ani hotărăşte să se auto-exileze în Bretania.

Azi colaborează la un radio asociativ, în Lorient. Publică prima carte în noiembrie 2019, la editura Bayard : albumul Heureux qui comme mon aspirateur, a fait un beau voyage (Fericit cel care, precum aspiratorul meu, a făcut o călătorie frumoasă) descrie scene din copilărie şi pînă la venirea în Franţa, cu ilustraţii de Serge Bloch. Autoarea este deseori invitată în mediul şcolar francez pentru a vorbi fără clişee despre dictatura comunistă şi România de azi.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările