Timp suspendat. Irina-Roxana Georgescu (Invitaţii ZFR)
0
„Copiii de pe Colentina sunt orfanii care şi-au regăsit părinţii în timpul pandemiei. Sunt singurii care se bucură pe deplin de zilele în care nu muncim, nu facem bani, nu alergăm dintr-o parte într-alta, nu ne grăbim.”
Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.
Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv.
Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.
Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată.
Invitata săptămânii în proiectul Timp suspendat de pe Zoom France Roumanie este poeta Irina-Roxana Georgescu.
„Noutatea dureroasă a fiecărei zile"
1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită ?
Privind retrospectiv aceste luni care au pus între paranteze cam tot ce însemna viaţa mea, îmi dau seama că ecuaţia acestei pandemii devine sinonimă cu: teama de măsuri excesive, încercarea de a înţelege noutatea dureroasă a fiecărei zile, dorinţa de a nu cădea pradă ştirilor false/deformate, dorinţa de a-mi păstra optimismul (sau, cel puţin, liniştea interioară), teroarea în faţa unei ameninţări tot mai acute care a decimat populaţia lumii.
Reconfigurarea programului zilnic – ieşirea din rutină (bună, la început, obsedantă şi periculoasă ulterior), demotivarea, scuturarea de gânduri de tot soiul, angoasa de a sta în casă, între patru pereţi (deşi înainte, după o zi de lucru, abia aşteptam să revin acasă – spaţiu apotropaic, revitalizant), frica de celălalt (transformat, la rândul său, într-o entitate invazivă). Modalităţi noi de a petrece timpul, de la lecturile amânate din diverse pricini la planuri de reconfigurare a spaţiului domestic, apoi telemunca, mai cotropitoare decât munca reală, mai frustrantă decât orice decizie.
Suprimarea timpului de odihnă, pierderea reperelor, anularea zilelor de sâmbătă şi de duminică, în favoarea unor exigenţe profesionale. Imposibilitatea de a-mi revedea părinţii (invadaţi şi ei de tot felul de gânduri şi panici), fratele plecat în Luxembourg de câteva luni, prietenii, colegii de muncă, studenţii etc. Suprimare. Desfiinţare. Abolire. Teamă. Revoltă faţă de ceva invizibil, dar atât de periculos.
Anularea unor călătorii planificate. Totuşi, perioada aceasta a mai însemnat şi: descoperirea unor miniseriale şi, implicit, a unor regizori noi (Unorthodox de Anna Winger, Fauda – în limba arabă: „haos” – de Avi Issacharoff şi Lior Raz şi altele), revederea multor pelicule de Fellini sau a altora (Nói albinói, în regia islandezului Dagur Kári). Am comandat compulsiv cărţi: pe unele le-am devorat, pe altele le-am citit parţial, pentru că viaţa e prea scurtă pentru a citi maculatură. Mi-a lipsit mersul la bibliotecă. Am ratat primăvara, anotimp pe care îl iubesc. Am primit cadou de la Ştefan Manasia un binoclu şi, graţie lui, am observat (fragmentat, pe furiş) lumea vegetală în continua sa explozie, indiferentă la neliniştile noastre, dar şi forfota păsăretului dimprejurului blocului în care locuiesc. Natura a găsit prilejul să-şi reconfirme puterea de regenerare.
2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?
Am încercat să scriu măcar câteva rânduri în fiecare zi şi a ieşit un soi de jurnal de pandemie, la două mâini, pentru că ideea a venit din partea unei prietene, Carmen Ianculescu, la rândul ei, deplin izolată. În felul acesta, am însemnat cu voracitate ce ni se întâmpla, ce trăiam, ce gândeam. Fără pretenţii, dar cu dorinţa de a nu cădea în capcana de a ne pierde reperele (a se citi: minţile). Cred că scrisul ne-a ajutat, pe fiecare dintre noi. Pentru că, în definitiv, a scrie înseamnă a mărturisi, dar şi a crea. Recitind acum câteva pagini pentru a răspunde la această întrebare, îmi dau seama că devin un voyeur/voyeuse? al propriei vieţi consemnate. E straniu. Mi-e teamă să reiau întregul jurnal. Poate o voi face cândva, când nu voi mai simţi presiunea acestei perioade.
3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?
Simt că suntem încă sub imperiul incertitudinilor şi al temerilor. Oricum, perioada aceasta a schimbat ceva esenţial în busola interioară. Cred că lecţia pe care am învăţat-o (dacă trebuia să găsesc un tâlc în tot ce mi s-a întâmplat) este cea legată de coerenţa propriei vieţi, y compris armonia cu propria persoană, aprecierea alterităţii, în ciuda distanţelor necesare, într-ajutorarea, păstrarea sănătăţii şi, nu în ultimul rând, consolidarea sentimentului de iubire.
Jurnal de pandemie
27 aprilie, 9:22 p.m.
Azi am recitit Holban, călătoria spre Luxor. Într-un text de 4 pagini, foloseşte de 6 ori cuvântul „luxos”. Nu am fost niciodată în Egipt. În perioada asta de claustrare necesară, nu am făcut niciun plan de călătorie. Toate planurile de anul acesta sunt suspendate.
*
Am copt trei pandişpane. Super umflate, dulci, pufoase. Spor de gospodină anemică, aflată în bucătărie împotriva voinţei ei. Ca o tiranie a zahărului, a făinii, a ouălor, a tigăilor de ulei sfârâind.
Mă gândesc acum că azi nu am scos nasul pe geam defel.
5 mai, 4:19 p.m.
Am citit textul tău, pe care nu am apucat să-l salvez atunci când l-ai trimis şi m-a cuprins neliniştea. Tu chiar ai superputerea de a-i căuta pe cei cu care n-ai mai ţinut legătura. Tulburarea pe care mi-o provoacă un text despre dispariţia celor pe care i-am cunoscut este echivalentă cu stupefacţia pe care o aveam în copilărie când deschideam cufărul străbunicii, în care adunase mosoruri, fotografii cu chipuri pe care n-aveam să le cunosc vreodată, flori presate sau scrisori din tinereţea ei. Sau cu cotrobăiala mea nemiloasă în zilele de vacanţă prin şifonierele bunicii, unde ştiam (?) sau mi-a fost spus să nu umblu vreodată – interdicţie surmontată de curiozitate şi de plictiseală: erau obiectele pe care le pusese bine, să le aibă în clipa morţii şi despre care nu trebuia încă să ştiu. Acelaşi fior rece, aceeaşi teamă că păşesc pe un teren minat şi acum, parcurgându-ţi însemnarea. Ceea ce n-avea să afle niciodată bunica este că îi ciupisem materialele de tron să croiesc rochiţe păpuşilor.
*
Am ieşit spre prânz prin cartier.
Broscărimea hiperventilată a ieşit la soare. Cormoranul, cele trei lişiţe din preajma blocului, pescăruşul albastru, lebedele, ciorile – toate se bucură de vegetaţie şi de lumină. Până şi micile terase de pe şoseaua Fundeni îşi pregăteau mesele şi ofertele.
*
Copiii de pe Colentina sunt orfanii care şi-au regăsit părinţii în timpul pandemiei. Sunt singurii care se bucură pe deplin de zilele în care nu muncim, nu facem bani, nu alergăm dintr-o parte într-alta, nu ne grăbim.
27 mai, 11:23 p.m.
Despre tânărul care şi-a turat maşina pe drumul neasfaltat şi a intrat în casa bătrânească
Despre bărbatul deja bătrân care nu a avut niciodată curaj să-şi aducă femeia în casa părinţilor
Despre bărbatul încă tânăr căruia i-a fugit soţia la nici o săptămână după nuntă
Despre tânărul aproape bătrân care merge la cules de sparanghel an de an cu simbrie
Despre vecinul bătrân pe care îl ştiu din copilărie, care fredona versurile Irinei Loghin, cutreierând uliţa dintr-o parte într-alta, care o măscărea pe bunica mereu pentru că nu iese la şanţ cu nevastă-sa, Floarea, care şi-a construit casă lângă casă lângă casă în curtea ce dădea înspre măgură, care a plâns când a trecut popa cu Crăciunul într-un decembrie atât de îndepărtat încât îmi îngheaţă buricele degetelor, care, jinduind după lalelele plantate de mama pe lângă gard s-a ostenit să ia săpăliga şi să scoată bulbii unul câte unul şi numai când tata l-a întrebat ce face a făcut stânga-mprejur fără să scoată o vorbă, care a tăcut mâlc acum astă-noapte legându-şi ştreangul de gât.
Schopenhauer nu a auzit niciodată de ei. Schopenhauer e fiecare dintre ei.
30 mai 2020 (dar ar putea fi şi 3030, totuna-i), 4:17 p.m.
Mobila de dormitor miroase a lemn şi a pal. Am lustruit fiecare centimetru, fiecare sertar, raft, în interior şi în exterior. M-am prăbuşit în pat spre unu noaptea, fericită că, în sfârşit, după şase luni, nu-mi voi mai ţine hainele în saci de plastic. Am visat că suntem amândouă pe o şalupă plină de lotuşi şi flori de avocado, de quinoa şi petale de salcâm, pletele unduindu-se în apă ca două naiade. Senzaţia de viaţă plutitoare îndoită de propria greutate.
*
M-am trezit amorţită, într-un soi de sudoare rece, de parcă aş fi mers toată noaptea prin apă.
**********************************************************************************************************
Date biografice
Irina-Roxana Georgescu (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere (specializarea română – franceză) a Universităţii Bucureşti în 2008, masteratul de teorie literară şi literatură comparată (2010). Doctor în filologie (2016) al aceleiaşi Universităţi, cu o teză despre influenţa criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980).
A fost redactor de limba franceză la revista de studii literare şi culturale Euresis – Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles (2009-2013). Începând din octombrie 2018, este asistent asociat la Literele bucureştene.
A debutat în limba franceză cu volumul de poezii Intervalle ouvert, apărut la editura L’Harmattan (Paris, 2017). În limba română, volumul Noţiuni elementare (Editura Cartea Românească, 2018) a primit premiul Opera prima la Festivalul Internaţional « Tudor Arghezi » şi premiul de debut acordat de Liga Scriitorilor din România.
Poezia sa a fost tradusă în sârbă şi în spaniolă.
Se încarcă comentariile...
