Timp suspendat. Sylvain Audet-Găinar (Invitaţii ZFR)

Mă îndoiesc că vom trăi în curând o revoluţie, aşa cum unii şi-o doresc din toată făptura ! Ar fi însă timpul să ne corectăm obişnuinţele, să repunem în discuţie relaţia cu natura şi cu ceilalţi, să ne temperăm apetitul autodistructiv. Mă tem, vai, că are atâta dreptate La Fontaine, cel din Lupul şi Vulpea...

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată:

Invitatul săptămânii în proiectul Temps d’arrêt  de pe Zoom France Roumanie este scriitorul şi traducătorul Sylvain Audet-Găinar.

Fabula lui La Fontaine şi un banc cu ardeleni…

1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită?

Îl asociez cu multe lucruri. Într-atât încât mi-e destul de greu să consider perioada de carantină ca pe un timp suspendat. Dimpotrivă. Această intensă constrângere spaţio-temporală a fost de fapt o ocazie nemaipomenită de adaptare. Şi, deci, de imaginaţie. Ca să o descriu mai bine voi compara această formă de existenţă cu cea a micilor fragmente colorate care se învârt într-un caleidoscop. Le este imposibil să evadeze din acest tub constrângător şi totuşi ele reuşesc să reflecteze în voie, şi să ne amuze prin coregrafia lor inepuizabilă şi imprevizibilă. În faţa adversităţii există ceva mai frumos de atât? O formă de rezistenţă amuzantă şi plină de jubilaţie pe care un caricaturist de talia lui Mihai Stănescu n-ar fi dezaprobat-o. Acest mare umorist ar fi găsit cu siguranţă şi alte imagini, şi mai amuzante, şi mai grăitoare pentru a descrie şi a aşeza într-un crochiu actualitatea tulburătoare de astăzi.

Dincolo de o astfel de referinţă, această perioadă mi-a dat ocazia să termin un nou roman a cărui acţiune se desfăşoară la Bucureşti şi care va apărea în lunile următoare la editura Ex Æquo. Sper că vom avea ocazia să mai vorbim despre asta…

Acum nu e momentul, 1990

2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

Problematica legată de extimitate îi caracterizează pe toţi artiştii, desigur, în diferite proporţii. Pe ce altceva se bazează operele lor? Totuşi, pentru mine, e în afara oricărei discuţii posibilitatea de a mă folosi în mod direct de un astfel de material în munca mea de autor. Să scriu un roman sau memorii despre viaţa mea? Ce plictiseală! Despre carantină? Care ar fi interesul? Sunt alţi scriitori care o fac deja, în mod cert cu mult mai mult talent. Şi mă gândesc aici la cei 14 autori care au participat la volumul colectiv de nuvele Pandemicon, publicat de editura Crime Scene Press din Bucureşti pe care de abia aştrept să-l citesc.

În schimb, această repliere personală şi familială, nevoia de a (re)găsi soluţii, de a reamenaja cotidianul şi de a provoca neaşteptatul în mijlocul rutinei a reprezentat o nemaipomenită provocare creatoare. Dar toate acestea sunt ele oare într-atât de diferite de zilele acelea friguroase de iarnă, când toată România se acoperă cu un strat gros de zăpadă care ne obligă să rămânem acasă, să ne regândim cotidianul şi să ne bucurăm de acest timp inedit? În fine, să fim inventivi, deodată izolaţi într-o anticameră, într-o paranteză silenţioasă, propice creaţiei? Pentru că un timp suspendat nu poate fi decât binefăcător pentru un artist. O ocazie excepţională de a reflecta, de a face bilanţul, de a evada într-un imaginar hrănit din experienţele anterioare, într-o continuă prefacere. Fiecare e liber să decidă sub ce formă.

3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

Mă îndoiesc că vom trăi în curând o revoluţie, aşa cum unii şi-o doresc din toată făptura! Ar fi însă timpul să ne corectăm obişnuinţele, să repunem în discuţie relaţia cu natura şi cu ceilalţi, să ne temperăm apetitul autodestructor. Mă tem, vai, că are atâta dreptate La Fontaine, cel din Lupul şi Vulpea:

„Prétendre ainsi changer est une illusion: / L’on reprend sa première trace / À la première occasion“ (Fable 9, Livre XII).

Şi modul în care societăţile noastre au luat-o zgomotos de la capăt de câteva săptămâni nu poate contrazice defel morala de mai sus.

Bineînţeles, e de datoria noastră, o dată în plus, să ne indignăm şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ameliorăm lucrurile. În atâtea domenii! Social, economic, politic, cultural, ecologic… Ar fi însă iluzoriu, după umila mea părere, să aşteptăm un viraj generalizat şi imediat. Iată de ce mă gândesc că, aşteptând timpuri mai bune, nu ne rămâne, în faţa vremurilor potrivnice, decât să ne ţinem sus inimile!

Şi uite aşa mă duc cu gândul la un banc care circula în România, la începutul anilor 2000. Este una dintre primele glume pe care le-am învăţat în limba română.

Într-un compartiment de tren n-a mai rămas decât un loc liber. În tren urcă, pe rând, un moldovean, un oltean şi un ardelean. Moldoveanul vede locul liber şi se asează fără să vadă că din banchetă iesea un cui. Se ridică imediat, ţipând şi blestemând. Vine olteanul, se aşează pe acelaşi loc şi se ridică la fel de repede, blestemând precum moldoveanul. Ardeleanul vine, vede locul liber, se aşează, simte cuiul, se foieşte un pic, rămâne aşezat şi zice: „Dacă trebă, trebă...“.

Un stoicism admirabil! La care merită să medităm, dincolo de gluma noastră lejeră, mai ales într-o perioadă angoasată şi angoasantă ca cea pe care o trăim. Plus că e o dovadă nemaipomenită că mai avem încă atâtea de învăţat din acest minunat colţ de lume care este Transilvania!

Notiţă biografică

Sylvain Audet-Găinar s-a născut în 1980 şi a făcut studii de literatură la Lyon, Bucureşti şi Strasbourg.

Fascinat de România, a lucrat timp îndelungat la Ambasada Franţei din Bucureşti unde a predat limba franceză - limbă străină.

A tradus numeroase romane poliţiste din limba română. Ca autor, a publicat romanele Micmac à Bucarest şi Du Rififi à Bucarest, apărute la editura Ex Æquo în 2020.

Site oficial: sylvainaudetgainar.com