Societate

articolul anterior articolul urmator

Timp suspendat. Ioana-Maria Stăncescu (Invitaţii ZFR)

0
8 Oct 2020 11:03:54
Cristina Hermeziu

„Când eram mică, am asistat din întâmplare, la o discuţie între ai mei şi filozoful Constantin Noica. Nu mai ţin minte despre ce vorbeau – Războiul rece sau pericolul nuclear - cert este că la un moment dat, l-am auzit pe Noica spunându-i maică-mii: dar, doamnă, nu este dat oricui să ia parte la sfârşitul lumii!“

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Invitata săptămânii în proiectul Timp suspendat de pe Zoom France Roumanie este Ioana-Maria Stăncescu*, scriitoare şi jurnalistă.

„Singurătatea devine o soluţie. Zdrang!”

Carevasăzică, iată-mă rămasă doar cu mine însămi. Nu c-ar fi vreo problemă, singurătatea chiar nu mă deranjează. Ca toţi copiii singuri la părinţi, sunt obişnuită. Doar că de data asta, dacă mă uit pe geam, nu mai văd lumea, ci sfârşitul. Iar pe mine sfârşiturile mă sperie. Când eram mică, am asistat din întâmplare, la o discuţie între ai mei şi filozoful Constantin Noica. Nu mai ţin minte despre ce vorbeau – Războiul rece sau pericolul nuclear -  cert este că la un moment dat, l-am auzit pe Noica spunându-i maică-mii: dar, doamnă, nu este dat oricui să ia parte la sfârşitul lumii! Cu vorbele astea în minte, mă aşez cât mai comod pe canapea şi aştept să văd ce-o să se întâmple. Închisă în camera ei, fiică-mea - 15 ani - dă muzica la maximum şi repetă pentru Capacitate. Niciodată nu am reuşit să pricep cum dumnezeu poate să înveţe în halul ăsta, dar nici că am curajul s-o întreb. Îmi aleg bătăliile cu grijă şi mai ales, îmi dau seama că nu pot lupta pe mai multe fronturi deodată. Aşadar, rămân la pândă pe frontul pandemiei şi las adolescenta în pace. Deocamdată.

În zilele următoare, mă simt ca-ntr-un muzeu, de pildă în Luvru, la ora închiderii. Zgomot de uşi trântite, aşa se aude coronavirusul în capul meu. Editoarea mă sună să mă anunţe că lansarea romanului meu a fost anulată. Zdrang. Tarom îşi suspendă cursa spre Paris. Zdrang. La radio, redacţia se goleşte şi oamenii rămân să lucreze de acasă. Zdrang. Nu mai trec pe la mama. Zdrang. Nu-mi mai fac planuri. Zdrang, zdrang, zdrang. Îmi pierd orice reper şi asta mă frustrează. Ca majoritatea femeilor de pe lumea asta, nu sunt obişnuită să stau pur şi simplu fără să fac ceva. Sunt activă, deci exist, iată şi sloganul meu. Învăţ să trăiesc altfel. De pildă, online. Mă mut pe Internet şi pentru o dată, nici măcar nu mă mai simt vinovată. La urma urmei, tot ce contează e să supravieţuiesc, aşa că îmi ofer toate libertăţile, chiar şi pe cea de a sta ore în şir pe Facebook. Din când în când, mai arunc un ochi pe geam. Sfârşitul e tot acolo, îl simt, îl adulmec. Bine că moartea e încă departe. În Italia, de exemplu. Suntem în război, îmi zic şi, cu gândul ăsta în cap, decid să trăiesc această perioadă cu demnitate. Mă cultiv. Îmi refac stocurile de cărţi, descarc filme de artă, mă uit la spectacole de teatru şi de operă. Pe măsură ce mintea mi se umple de imagini, sunete şi emoţii, golul care se adânceşte în jurul meu face din ce în ce mai puţin zgomot.

O dată pe săptămână, mă aventurez la cumpărături. Înarmată cu mănuşi şi mască, continui să-mi dau cu ruj înainte de a ieşi din casă, amintire dintr-o altă viaţă. O dată pe săptămână, bat la uşa camerei fiică-mii şi o întreb dacă are chef de o plimbare prin cartier. „Am de ales?“ mormăie supărată. „Nu, bineînţeles că nu“, îi răspund şi o duc afară, la aer, cu sentimentul datoriei împlinite, acelaşi sentiment pe care îl aveam când era mică şi o scoteam la joacă, în parc. O dată pe săptămână, comand pizza sau burgeri pe care îi mănânc la televizor, în timp ce mă uit la filmele mele de artă.

Cultura creşte pofta de mâncare, îmi zic şi mai arunc o privire pe fereastră. În continuare, nimeni. Lipsa celorlalţi, mai ales într-un cartier ca al meu al cărui farmec e dat de păienjenişul de străduţe mărginite de case şi grădini, mă dezechilibrează. Măcar o dată, timpul are tot timpul din lume. Ne-am izolat în prezent. Fiecare în al lui. Singurătatea devine o soluţie.

Cu cât suntem mai singuri, cu atât suntem mai la adăpost. Parcă am fi pe o planetă condamnată la vârsta adolescenţei. Fii-mea mă ia peste picior: „mami, bine ai venit în lumea mea!“

Dorm prost, mă trezesc cu noaptea-n cap şi nu mă mai ocup de mine. Gata cu machiajul, gata cu coaforul, adio parfum şi rochii! Adevărata frumuseţe vine din interior! Ei bine, o să ne săturăm de atâta interior! Ai grijă ce-ţi doreşti, nu care cumva să păţeşti!, aşa îmi tot zicea bunică-mea, aia dinspre partea tatălui. Mă apuc să scriu despre ea. Habar n-am de ce o fac, mai ales că nu pot spune că aş fi iubit-o din cale-afară. Nu contează. Îi dedic, cu totul, optzeci de micro povestiri pe care le public pe Facebook şi graţie cărora mă întorc acolo unde mă simt cel mai în siguranţă: în copilărie. Dacă tot nu trăiesc lucruri noi, măcar să retrăiesc lucruri vechi. Devin oarecum proustiană, numai că „În căutarea timpului pierdut“ se transformă „În căutarea timpului trecut“.

Mi-e dor de frumuseţe. Şi de a mea, dar mai ales de cea din jurul meu. Să rămâi închis în casă, în plină primăvară, asta da risipă! Îmi cumpăr ghivece de pe Internet şi mă apuc să-mi aranjez balconul. E frumos la mine pe balcon. Ies seara să beau un pahar de rosé şi să mă uit în jur. În continuare, nimeni. Găsesc nişte sere care livrează acasă şi îmi cumpăr buchete imense de liliac, lalele şi bujori. Îmi fac plăcere de una singură. Ceilalţi nu mai au cum. Nimeni nu mai are cum. Mai ales că, în clipa de faţă, ceilalţi devin sursa tuturor relelor din lume. Nu-i învinuiesc, doar îi evit. Mă apuc să scriu o carte a cărei acţiune se petrece în izolare. Protagonista este o femeie ca mine, un pic mai tânără şi cu părul ceva mai scurt. Am scris deja vreo sută de pagini. Iată că la ceva e bună şi suferinţa. În curând vara îşi va intra în drepturi şi abia atunci situaţia va deveni cu adevărat de netrăit. Cum naiba să hibernezi aşa, în toiul verii? Să fim serioşi, asta e de neconceput, nu se poate să ne batem joc de oameni în halul ăsta!

Începând cu iunie, gata şi cu starea de urgenţă. Tocmai ce ne-au spus-o la televizor. Mă uit pe geam. Nu mai văd sfârşitul, ci mai degrabă frunzişul platanilor ce cresc în faţa blocului. Sfârşitul e mai departe acum, ascuns undeva, în spatele pomilor. Poate şi d-aia e mai puţin înfricoşător. Nu putem să ne temem de lucruri doar pentru că ele există, atât timp cât nu ne fac niciun rău. Chiar şi frica are limitele ei. Mai ales vara. Trei luni în care dăm răul la o parte şi ne apucăm să facem planuri de vacanţă. Eu voi pleca în Lot. O săptămână, doar eu şi cu iubitul meu. Totul e aranjat. Între timp, rămân ascultătoare şi prudentă. Bucuriile şi vacanţele sunt pe meritate, îmi spun şi continui să respect cu sfinţenie toate restricţiile: îmi pun mască, dezinfectez, păstrez distanţa, mă spăl pe mâini iarăşi şi iarăşi.

Fiică-mea ia notă mare la Capacitate şi, închisă în cameră ei,  continuă să dea muzica la maximum. Zâmbesc. Sunt fericită. Nu mai am ce s-o întreb. O las în pace. Deocamdată.

Îmi iau un motan. Îi zic Totoro, după un personaj dintr-un film de animaţie japonez şi îl văd cum se lipeşte de mine, de dimineaţă până seara, ca un amant înşelat. Îmi dă o ocupaţie, mă împinge spre înainte, îmi ţine de urât, mă amuză şi mă face să mă simt ciudat. Mă gândesc că va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de el cât voi lipsi eu. Până atunci, mă uit cum se duce vara. E cald. Din ce în ce mai cald. De la fereastră, pândesc străduţele din cartier. S-au întors oamenii! Se aud iarăşi vorbind! Sfârşitul lumii nu mai este pentru acum. Mai întâi vara! În ziua plecării, aleg o rochie cu bretele, închid valiza, mângâi pisica, îi fac un semn fiică-mii care este în tabără, chem un taxi, îmi pun masca şi trag uşa după mine. Zdrang. Zgomotul ăsta nu mă mai sperie. O spaimă cu care ne-am obişnuit nu mai are putere să sperie. Mai ales când afară e vară.

*Notă biografică

Ioana-Maria Stăncescu s-a născut la Bucureşti, în 1975, într-o familie francofonă unde a învăţat franceza de timpuriu, cu un profesor nativ. Studiază Limba şi Literatura franceză la Universitatea Bucureşti şi după câţiva ani de presă scrisă, devine redactor la Radio România Internaţional, Secţia Franceză, unde lucrează şi-n prezent. Colaborează la revista francofonă Regard şi, în 2011, îşi lansează blogul blog.asa-si-asa.ro pe care îl consacră iniţial, experienţelor de mamă (fiica ei, Ana, se naşte în 2005), înainte să-l dedice ficţiunii şi literaturii. În 2020, Ioana- Maria debutează cu romanul  „Tot ce i-am promis tatălui meu“ apărut la Editura Trei, în care povesteşte istoria unei femei ce balansează între două ţări -  România şi Franţa – şi multiple roluri – mama, soţie, fiică şi amantă. Romanul a fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei la categoria Debut Proză. Autoarea trăieşte în Bucureşti şi-şi petrece vacanţele în Franţa.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările