Societate

articolul anterior articolul urmator

Timp suspendat. Stéphane Lambion (Invitaţii ZFR)

0
10 Sep 2020 10:46:26
Cristina Hermeziu

„Sentimentul de criză colectivă a permis relativizarea noţiunii de intimitate: din moment ce există un virus care ne face să ne confruntăm, în mod colectiv, cu tot ce poate fi mai intim (raportul cu moartea), pot să împărtăşesc în voie lucruri din intimitatea mea – să mă extimez – fără ca asta să pară impudic sau deplasat.“

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată:

1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită?

2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o  tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

Invitatul săptămânii în proiectul Timp suspendat (Temps d’arrêt) de pe Zoom France Roumanie este poetul Stéphane Lambion*.

Stéphane Lambion – Între cei patru pereţi ai paginii”

Într-un text recent am ales ficţiunea ca modalitate de a vorbi despre ce ni s-a întâmplat în primăvară. De data aceasta atac problema frontal, în termeni care îi sunt proprii. Am amestecat cele trei întrebări şi am lăsat totul la decantat. Drept rezultat, m-am trezit în faţă cu un cuvânt pe care nu-l cunoşteam înainte: extimitate.

Am tendinţa să mă feresc instinctiv de conceptele care par artificiale, prea intelectuale sau nu suficient de palpabile. Nu pot trece peste convingerea că ceea ce contează cu adevărat este corpul şi ceea ce pleacă de la corp, adică senzaţia (şi, de altfel, când scriem, chiar dacă e vorba doar o secundă înainte de a ajunge la creier, acest ceva pleacă totdeauna din stomac sau din inimă).

Totuşi, în spatele aparenţei sale savante, termenul extimitate nu face altceva decât să numească exteriorizarea intimităţii: e deci destul de simplu nu doar să îl înţelegi dar şi să-i simţi încărcătura. E un cuvânt care îmi vorbeşte sau, mai degrabă, care îmi murmură: fără să ştiu prea bine ce pun pe seama lui, are sens, sună just – mi-l pot însuşi.

Primul gând m-a dus către scris: când scriu nu fac altceva decât să mă extimez. Probabil e cazul multor scriitori; la mine e chiar ceva frapant: uneori plec de la pure senzaţii – legate fie de fulguraţii, fie de imagini, dar cel mai adesea plec de la experienţe personale, intime. Să scriu prima mea carte, Bleue et je te veux bleue, a fost un act de o extimitate cu adevărat chirurgicală.

Iar scrisul – în calitatea sa de operaţie de extimitate – are loc într-o formă de izolare: e vorba măcar de izolarea pe pagină. Poţi să te afli în cafeneaua cea mai aglomerată din Paris, tot izolat vei fi atunci când scrii: eşti deodată închis între marginile unei foi de hârtie sau ale unui ecran, şi totul dispare, în jur. Cendrars, de pildă, povesteşte în L’Homme foudroyé, că preferă să scrie în bucătărie, şi nu având în faţa ochilor o panoramă; că nu scriem niciodată atât de bine ca în faţa unui zid alb – precum Sfântul Ieronim în chilia lui.

În fine, ca să scrii trebuie să te izolezi: perioada pe care am traversat-o în primăvară n-a adus nimic nou pentru mine; n-a făcut decât să impună tuturor condiţiile cerute în mod natural de actul de a scrie (sau de orice altă practică cretoare solitară, desenul, sculptura...) Am auzit de mii de ori că, în primăvară, lumea şi-a luat o pauză. În ce mă priveşte am avut impresia că sunt, în sfârşit, într-o neîntreruptă activitate.

De obicei, izolarea pentru a scrie e o forţare violentă a săptămânii: e timpul pe care ţi-l furi singur între două întâlniri; timpul pe care îl găseşti ca să laşi să respire şi să crească cele câteva rânduri mâzgîlite rapid într-un carnet, în vreme ce te convingeai că o să revii tu la asta mai târziu. Ca să mergi înainte şi să nu abandonezi – la ce bun scrisul, în fond? – e nevoie de un puternic sentiment de necesitate (şi poate de perspectiva unei plăceri).   

Izolarea din primăvară a inversat în mod radical raportul cu timpul: deodată toată lumea avea timp. Prea mult timp. Un exces cu trei efecte, cred, – legate între ele - care i-au putut împinge pe unii oameni către acest act al extimităţii numit creaţie:

- creaţia este un divertisment ca oricare altul, în sensul dat de Pascal – iar când ai timp liber disponibil trebuie să te ocupi cu ceva;

- excesul de timp, împreună cu sentimentul de singurătate fac să răsară o dorinţă de alteritate, nevoia de a comunica, iar creaţia produce o formă de dialog cu receptorul, anulând deci singurătatea;

- timpul disponibil şi singurătatea reactivează împreună conştiinţa intimităţii proprii (descoperim în noi înşine anumite aspecte fizice şi psihice de care nu eram conştienţi) şi dau naştere dorinţei de a analiza această intimitate prin raportare la intimitatea celuilalt (ceea ce trimite la dimensiunea dialogală a creaţiei).

Ar fi de adăugat un al patrulea aspect: cred că sentimentul de criză colectivă a permis relativizarea noţiunii de intimitate şi a pudorii care o însoţeşte de obicei – raţionamentul fiind cam acesta: din moment ce există un virus care ne face să ne confruntăm, în mod colectiv, cu tot ce poate fi mai intim (raportul cu moartea), pot să împărtăşesc în voie lucruri din intimitatea mea – să mă extimez – fără ca asta să pară impudic sau deplasat (dimpotrivă, această împărtăşire nu poate decât să întărească sentimentul de colectivitate).  

Faptul că sunt numeroşi cei care s-au confruntat cu experienţa extimităţii prin intermediul creaţiei mi se pare foarte frumos. Mărturisesc că mă întreb însă ce-o să se întâmple, odată ce criza va fi trecut, cu actele de creaţie născute între martie şi mai. Să dai formă unui act de creaţie cere muncă (adică o anumită disponibilitate fizică şi emoţională): câte dintre proiectele de roman născute în timpul izolării din primăvară vor depăşi stadiul de schiţă…? 

Deocamdată ne aflăm încă sub imperiul calmului estival: rutina cotidiană nu şi-a intrat iarăşi în drepturi, mai avem încă timp să ne extimăm. Dar în câteva săptămâni vor reîncepe fulguranţele notate pe colţuri de carnet (repede, înainte să vină metroul) şi efortul cotidian de a izola extimitatea între cei patru pereţi ai paginii,

Va trebui atunci să reîncepem goana după găsirea unui suflu.

 Les Bossons, 18 august 2020

*Stéphane Lambion s-a născut în 1997 la Bruxelles. Este prozator, poet şi traducător de poezie contemporană.

Prima carte, Bleue et je te veux bleue, a apărut în 2019, la editura Echappée belle. Publică regulat în reviste precum Grasset, Recours au poème, Terre à cielStockholm, poem extras dintr-o lungă serie, a primit Premiul Francofoniei la Concursul internaţional de poezie de la Sorbona.

Este profesor de franceză la Universitatea din Cambridge, unde pregăteşte o teză de doctorat în literatură comparată. Din literatura română a tradus în franceză Radu Vancu, 04:00 – Canti domestiques, volum apărut la editura Vanneaux în 2019, şi lucrează la o antologie din poezia lui Constant Tonegaru. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii