Tinereţea fără bătrâneţe a bunicului meu
0
Anul ăsta, la ultima lui vizită la doctor, întrebat câţi ani are, tataie Costică a zis că mai are 9 şi face 100. Era încă bine pe atunci. Asistenta a râs, iar eu, când am auzit povestea, am avut un fel de animal voios în loc de inimă pentru câteva clipe, convinsă că dacă un om îşi propune ceva sigur va reuşi. Uneori oamenii au nevoie să creadă în lucrurile astea ca să doarmă mai bine.
Ultima dată când l-am văzut întreg pe lumea asta, bunicul mi-a făcut cu mâna. Stăteam în uşă, îi spuneam că plec şi am mai întârziat câteva secunde, în speranţa unui gest care a şi venit. Din starea lui somnolentă, din ultima lui oboseală bolnavă, tataie s-a smuls şi mi-a făcut cu mâna. Am luat semnul ăsta cu mine şi m-am ţinut bine de el ca de o promisiune. Apoi, în tot timpul rămas, am continuat să visez coşmar după coşmar, dar asta chiar nu contează, pentru că nu despre sfârşit e vorba acum.
Pe tataie l-am cunoscut într-o zi troienită de primăvară, când, înfruntând zăpada mieilor, am ajuns acasă în braţele mamei, legată fedeleş. Martorii spun că a avut loc următorul dialog. Tataie, socrul mamei, a întrebat: “Ce ai acolo?”. Iar mama ar fi răspuns ca şi cum şi-ar fi cerut iertare: “O fată”. Bunicul a interpretat pe roluri acest mic dialog de sute de ori şi de fiecare dată rezultatul a fost emoţionarea audienţei, deşi nu ştiu exact din ce motiv. Ce ai acolo? O fată. O fată.
În copilărie, tataie m-a luat cu el în plimbările lui, mi-a arătat cum să adun castane, m-a învăţat ce e ăla un atlas geografic şi mi-a repetat de nenumărate ori capitalele lumii. M-a plimbat cu mintea prin regiunile îngheţate, apoi prin China, prin Japonia, prin fosta Cehoslovacie, m-a pus să repet “Akihito, fiul lui Hirohito”, m-a învăţat să trag cu praştia după graurii din vie, să fiu răbdătoare, să nu mănânc repede şi să beau mult ceai de urzică. M-a învăţat să vărs puţină apă jos, sub masa din curte, înainte de fiecare prânz, pentru sufletul unui mort, mi-a făcut o sanie zdravănă, un suport de brad, m-a dus şi m-a adus de la şcoală zi de zi în clasa întâi, mi-a cules struguri, mere şi smochine.
De ani de zile, până acum foarte puţin timp, tataie a obişnuit să facă zilnic două plimbări lungi, kilometrice, despre care spunea că-l ţin în viaţă. În ultimii lui ani, rămas fără bunica, a renunţat la mâncarea nesănătoasă, la gătitul în oalele de aluminiu, la toate lucrurile despre care a citit că i-ar putea face rău. A continuat să meargă pe jos, să citească ziarele, cu un singur ochi, să se uite seara la 7 la ştiri, apoi să se culce devreme, iar dimineaţa, la crăpatul zorilor, să dea radioul foarte tare şi să-şi facă exerciţiile în curte. La fiecare întoarcere a mea acasă a continuat să-mi pună aceleaşi trei întrebări: la ce etaj locuiesc, dacă m-am întâlnit prin Bucureşti cu vreo rudă şi dacă mai ştiu ceva de fetele lui Anghel.
Să scormoneşti prin amintirile legate de cineva mutat în altă lume e ceva la fel de greu cu a-i umbla prin dulapuri, acum, când nu mai este, şi a-i descoperi lucrurile pe care le-a atins fără să ştie că e ultima dată. De asta nici nu cred că e foarte importantă cea din urmă amintire a mea cu tataie. Ci orice amintire. Cum ar fi una pe care o să o pescuiesc din creierul meu la întâmplare fix acum.
Suntem aşadar cu câteva luni bune în urmă, când bunicul a avut o perioadă de slăbiciune neaşteptată, aşa cum la fel de neaşteaptată a fost şi revenirea lui parţială de atunci. Şi deşi crezuse chiar el că gata, s-a sfârşit, nu va mai putea niciodată să iasă să-şi facă plimbările, eu şi tata l-am convins într-o dimineaţă să facă o încercare, măcar până la colţul străzii. A ieşit neîncrezător, iar noi l-am aşteptat o vreme să revină. Până la urmă am deschis poarta şi l-a văzut trecând cu repeziciune prin dreptul nostru. Peste cinci minute am deschis-o din nou: tataie continua să facă curse rapide între cele două colţuri ale străzii, din ce în ce mai plin de puteri, pur şi simplu din ce în ce mai tânăr, schimbat, bucuros că încă mai putea să-şi facă plimbările, că lucrurile nu se încheiaseră, că mai avea timp să întoarcă meciul, că era acolo, atunci, prezent şi că din viaţa lui de aproape o sută de ani mai era încă.
Se încarcă comentariile...
