Toar'şii de la Stat şi votanţii cu ciomagu-n gură la ghişee

Privind România aliniată la cozile de la ghişee. Nu doar că nu ne-am schimbat defel ca români,dar am infestat şi infestăm şi generaţiile viitoare.

Mă aşez cuminte la coadă. Puteam apela la "pile" şi jur că mă tentează de fiecare dată să o fac şi să scap de corvoadă. Dar mereu îmi spun că amicii nu sunt  pentru  momentele în care te poţi descurca şi singur, fără să le întrerupi la jumătate ziua de muncă pentru a-ţi rezolva ţie cine ştie ce nebunie pe care n-ai rezolvat-o la timp. În stânga mea un domn cu cravată are o halenă ameţitoare. Dau să mă refugiez în dreapta. Ghinion! Doamna de aici e certată cu apa şi săpunul de vreo lună. Te rogi la Dumnezeu să nu mişte care cumva vreo mână ca să nu dai ortul popii înainte de vreme. Se înghesuie cu toţii de parcă dacă te aduc la stadiul de clătită ar termina mai iute cu obligaţiile ce le revin ca şi contribuabili români. După vreo două ore de chin, lividă şi chinuită ajung şi eu la ghişeu. Predau celebrul "Formular 200". Madama din faţa mea, o cucoană de vreo 50 de ani, acoperind generos scaunul din care se mai aud doar nişte gemete de cuie deşelate, mă anunţă saşiu că: "Nu figuraţi".  Cum adică nu figurez când ştiu sigur că ar trebui să fiu acolo? Rămâne impasibilă şi ţipă pe nas: "Următorul". 

Mai târziu

La Poşta Română, într-un cartier muncitoresc din anii '80. Coadă, din nou. În spatele ghişeelor pe care şi în anii '80 le-ai fi găsit la fel, oficiantele înjură când direct, când indirect contribuabilii. Dincoace de ramele de metal vopsite cu vopsea de ulei îngălbenită, e nebunie, înghesuială, se amestecă de-a valma  colete, moşi ofticoşi, babe isterice, bărbaţi "tip furnal" care se mută de pe un picior pe altul pufăind mai ceva ca furnaele de la "Cimentul Turda" că trebuie să stea la coadă, să facă şi ei ceva. În spatele meu un bărbat burtos şi cărunt e decis să vadă dacă încape în geanta mea şi ma împinge constant deşi e clar că nu se mişcă nimeni nici cu o jumatate de deget în faţă. Dar el insistă, mucindu-şi nasul. Îi ofer o batistă. Mă priveşte uimit, ca şi când i-aş fi arătat un extraterestru şi continuă să mucească, lăsându-ţi senzaţia că toată haina ta pe spate s-a transformat într-o batistă uriaşă. În faţă o doamnă stă cu buzele ţuguiate într-un sărut cerşit, ori într-o fluierătură constantă a pagubă. Se lasă pe spate privind în sus. Mai în spate o altă doamnă priveşte cu ochi goi o crăpătură a geamului de la ghişeu, ori mai încolo.

O tinerică cu doi copii mici se strecoară prin mulţimea pufăind nervoasă cu saci de „Formulare 200” sub braţ, cu mormane  de recomandate şi dorinţe la plic. Un bărbat ridică cu greu un colet cât el de mare, iar madama de la ghişeu îl apostrofează că şi-a băgat acolo şi maşina de spălat iar ea e operată de hernie. După un pic de vreme se ia de doamna din faţa mea: "Iar v-aţi lăsat pe ultima sută de metri. Aşa faceţi mereu! Acum aveţi o tonă de plicuri. Niciodată nu sunteţi responsabili". Angajata de la ghişeu se revarsă ca un fluviu de cuvinte veninoase. Femeia apostrofată se comprimă de vie. "Da' ce, statul român e mai responsabil cu careva?", se oţărăşte un domn.

Unul dintre copii se apucă de scâncit, iar oficianta ţipă din spatele sticlei soioase: „Veniţi cu copilul în faţă. Nu suport gălăgia asta”. După primul moment de şoc, un tinerel o scuză: „Lăsaţi, că mâine om fi şi noi ca ea”.  Sportul de-a statul la coadă pare să-l amuze. Stă cuminte. Nu are nimic de vociferat că stă de 40 de minute şi mai are de aşteptat, în timp ce oficianta continuă să ne toace nervii.

"Ăsta-i statul român! Aici se vede cum e cel mai bine! Stăm aici ca proştii ca astea să facă milioane de hârtii fără rost!", se frustrează un bătrânel mai în spate în timp ce pufăie în gol. "Ai votat mata schimbarea?", se ia de el tinerelul pacifist. Şi îi este dat să audă o magistrală cuvântare compilată din Marx, Engels, dar mai ales din "Scânteia" anilor '70. 

În cele din urmă, după mai multe seturi de vociferări şi lamentaţiuni pe aceeaşi temă o doamnă se îndură şi-i replică angajatei Poştei, care o ţine una şi bună că „puştiul de nici un an îi aduce în vizită toţi dracii”: "Mai şi plâng copii, doamnă, ce Dumnezeu!?". Într-un târziu, o altă "poştăriţă" o ajută pe doamna cu copiii să-şi completeze mandatul. Avea un singur plic, o singură scrisoare. La coadă se vociferează ca pe vremea lui Ceauşescu. Gravidele şi mamele nu mai aveau pe atunci voie să intre în faţă la nimic. N-aveau decât. Puteau muri la cozi cu decreţei cu tot în braţe, în timp ce în şcoli se ţesea mitocăneşte mitul românului omenos, primitor de străini, iubitor de oameni.  În cărucior, copilul apostrofat de mai multe ori de vrăjitoarea de la ghişeu scânceşte în continuare. Un dinte pare să-l necăjească rău. Mama vrea să-l liniştească: "Fii cuminte, mamă. Să nu deranjăm lumea".  

Ba vă rog eu mult, deranjaţi lumea voi toţi copii români cu sânge proaspăt în vene. Scânciţi, cereţi, luptaţi-vă pentru viaţă. Deranjaţi lumea. E mai bine decât să ajungeţi acri şi frustraţi, uniformi şi fără gust înainte de a fi simţit cât de savuroasă e viaţa. Mai bine întoarceţi lumea cu susul în jos să vedeţi dacă-i cade ceva din tărtăcuţa bolovănoasă. Fiţi mai breji decât generaţia de mămăligă expandată care n-a ajuns niciodată la stadiul civilizat de popcorn. 

La bună schimbare, (a ta) contribuabil român!