„Toate femeile din lume ştie că Binili Învinge“

M-a rugat cineva odată să scriu despre femeia ideală. Mă gândesc c-a venit ziua. Făcând abstracţie de acea femeie olimpiană care nu face la toaletă, e machiată şi sensibilă tot timpul, miroase a fân şi mere, găteşte mai repede ca Jamie Oliver, e mai frumoasă şi mai curajoasă decât un spartan, fără să facă paradă de asta, mai există „un must“ in iconografia mea personală feministoidă: să fie româncă şi mai bine făcută, nu în sânge.

Asta nu pentru că, să zicem, japoneza, la care tot bărbatul visează când se răsfaţă în visele sale extraconjugale, n-ar fi ideală în gheişitatea ei. Aici nu e vorba de superioritate sau pedigree, aici e o treabă sigură: pe-a noastră o ştim! Bine. Am zidit-o, s-a sinucis gravidă în şopronul lui Ion - blestemul pământului, ne-a gătit sarmale şi cozonac la Crăciun şi la Paşti, am bătut-o ca pe o vită in mitocănia noastră pastorală sau ne-a oferit exemplul cel mai „bărbatesc“ din toată istoria literaturii române poliţiste: Vitoria Lipan, singura femeie care a demonstrat tuturor bărbaţilor, pe lângă eroismul său cu batic negru, mai ales ce-nseamnă lucrul bine făcut şi, mai ales, cu happy end-ul cel imposibil din toată cultura noastră epică şi baladescă: criminalul este omorât.

Nu intâmplător, cea mai iubită femeie din istoria ţării a fost o Regină. Regina Maria. Care alături de Regina Elisabeta şi Pincipesa Ileana au fost mai românce decât toţi marghilomanii şi cosmonauţii noştri:

„Te binecuvântez, iubită Românie, ţara tuturor bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o vâd implinită. Fii tu veşnic imbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic imbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa ca v-am priceput: n-am judecat, am iubit.“

Nu prea am ascultat-o, dacă e să ne uităm în oglinda ultimilor 70 de ani. Dimpotrivă, am fost hoţi, necinstiţi şi nepricepuţi, iar azi am ajuns, în fălnicia noastră, nişte juveţi ai marilor puteri.

Avem însă o certitudine în mitologia noastră de falsuri cu care ne halucinozăm: Românca e frumoasă! A devenit oficial. Toţi idioţii făcuţi reporteri tabloizi întreabă pe aeroport, cu aplombul slugii care aşteaptă recunoaştere internaţională, la plecarea diverşilor „hartişti“ următoarea întrebare de galantar: „Eh, cum v-au plăcut femeile din România!!!?“ E un clişeu dezgustător în abisul nostru psihanalitic de neam prost. Ar fi trebuit să urmeze: „Mai serviţi şi data viitoare sau v-aţi săturat pentru totdeauna!!?“

Dacă mai aud genul ăsta de „pescărie naţională“ o să devin violent. Mă jigneşte personal.

„Cum ne place nouă, bărbaţilor, să fie femeia noastră când nu e curvă!!?“ ar putea fi un seminar naţional anual pe POSDRU, pe care l-aş propune în recent votata Zi a Bărbatului din noiembrie. În care să zică şi bărbatul român, aşa prost şi urât cum este el, ce vrea de la „fumeia“ lui cea frumos curgătoare. Femeie care oricum munceşte mai mult ca noi şi başca, mai ţine şi steagul sportului românesc în erecţie, fiind singura specie traco-getă care câştigă medalii şi podiumuri internaţionale pentru ţara noastră (handbal, tenis, atletism, spadă, judo gimnastică şamd). Ca să nu mai zic că singura femeie despre care a declarat public ayatalohul presei de capă şi sfadă, CTPopescu, că-i „pupă pantofii din picioare“, a fost Simona Halep. Asta nu a zis-o nici despre Dumnezeu în extrem de rarele sale momente de efuziune erotologică. Bărbaţii noştri au devenit nişte telespectatori cu burtă, iar cei care au făcut politică în ultimii 26 de ani sunt nişte „cocoşi“ care intră uşor in abatorul instituţiei celei mai puternice femei din România, Laura K. Ce vreau să spun şi spun este că „bărbatul român“ a devenit o specie inferioară care arată ca Măruţă când e vesel, împuşcă mistreţi şi femei ca Ţiriac când are bani, vorbeşte mult ca Florin Piersic când îmbătrâneşte şi are gusturile portuare ale lui Băsescu când îi ajunge „păsărica“ pe masa de preşedinte.

Singura fiinţă în care eu, ca popor, îmi pun speranţa este Femeia şi Mama. Numai ea ne (mai) poate salva de la prostia şi ura în care ne scăldăm. Şi, dacă mâ gândesc bine, singurul om căruia am vrut să-i fac statuie, dar n-am avut cu cine (pentru haterii personali: banii sunt tot acolo, gnomilor! n.a.) a fost Elisabeta Rizea, care spunea despre lumea bărbaţilor pentru care făcuse închisoare de mai multe ori: „Trei zile de-oi mai trăi, dar să văd că se limpezeşte lumea!“