Tobă de carte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când scriu aceste rânduri, nu ştiu ce soluţie va da CNADCU în chestiunea plagiatului fostului ministru de Interne Petre Tobă. Nu cunosc compoziţia actuală a Consiliului, pe care l-am condus câţiva ani şi când printre vicepreşedinţi se afla preşedintele Academiei Române, dar n-am nici un motiv să cred că printre membrii de azi s-ar afla personalităţi care să nu ştie ce înseamnă un plagiat.

Toţi fiind doctori şi conducători de doctorate, este absolut exclus să nu poată face diferenţa între o lucrare personală şi una plagiată. Îndiferent de competenţa fiecăruia, limitată fatalmente la un anumit domeniu, membrii Consiliului pot cu siguranţă să facă distincţia între original şi copie. Această distincţie presupune simpla cunoaşterea a unor norme de redactare general acceptate în mediul academic. Spun asta, fiindcă am avut ocazia să ascult „argumente“ contra existenţei plagiatului de felul următor: în domeniul X, nu se potrivesc criteriile valabile în domeniul Y. Sau: în ştiinţele juridice, este inevitabil să reproduci texte anterioare, că doar e vorba de legi al căror text trebuie respectat literal. (Mai ales aici ghilimelele şi sursa trebuie să fie prezente!). Eroarea unor asemenea „argumente“ constă în aceea de a uita (sic!) că plagiatul e o problemă care ţine de nişte norme academice de redactare, care includ ghilimelele atunci când se citează şi indicarea sursei din care se citează. Atât şi nimic mai mult: dar nici mai puţin decât atât. (Expresia aparţine, într-o formă uşor diferită, lui E. Lovinescu). Se înţelege totodată că nu ne referim ala idei, ci la cuvinte. Restul, număr de pagini transcrise aidoma, în raport cu celelalte, plasarea indicării surselor la subsolul pagini sau la sfârşit, cu trimiteri precum apud, idem, ibidem, loc.cit. v.supra şi altele, contează doar pentru acurateţea strict tehnică a lucrării, nu pentru aceea morală şi ştiinţifică.

Teama de ridicol

Ce aduce nou în discuţie cazul Tobă nu e lucrarea în sine (evident plagiată, cel puţin  parţial, judecând după pasajele pe care le-am văzut reproduse), ci interpretarea dată plagiatului de trei profesori de la Academia „Mihai Viteazul“ de Stiinţe Militare (iertaţi-mă dacă greşesc titulatura instituţiei de învăţâmânt universitar care i-a acordat titlul de doctor fostului mimistru şi care acum se străduieşte să l justifice). Cine sunt aceştia a încercat să afle, înaintea mea, Andrei Pleşu, în „Adevărul“ din 6 septembrie, şi n-a reuşit decât în privinţa unuia (Claudiu Ţupulan), ceilalţi doi (Veronica Mihalache şi Cristian Niţă) rămânându-i necunoscuţi. Cum însă dl.Ţupulan se prezintă în CV-ul propriu ca având „abilităţi“ în materie de „gândire analitică şi sintetică”, e mult spus că ştim cu adevărat ceva despre el. Tot Pleşu a remarcat şi altă autocalificare a dlui Ţuţulan: aceea că are „spirit de echipă“. Asta, da, pare real, dat fiind faptul că dl. Ţuţulan îşi înfrânge teama de ridicol (dacă o fi avut-o!), solidarizându-se cu coechipierii din comisia care îl scoate basma curată pe Petre Tobă şi totodată cu acesta din urmă.

„Argumentele“ invocate de cei trei neonorabili dascăli sunt de un ridicol nemărginit. Cică apud folosit la bibliografie ca primul nume al cutărui autor menţionat (cu A mare, fireşte!) s-ar explica prin nepriceperea fostului ministru de a lucra pe computer! O explicaţie mai bună ar fi fost că acela care i-a scris lucrarea nu se pricepe, el. Dar să trecem! Câteva, nu puţine pagini care se regăsesc într-o lucrare a unui coleg de, mă rog, Academie s-ar datora împrejurării că ambii au făcut cercetări pe aceeaşi temă o bucată de vreme. Să citeşti şi să nu crezi! Titu Maiorescu ar fi spus în felul lui concis: „Ne e în chestie!“. Chiar şi dacă cercetările s-ar fi desfăşurat în cea mai deplină colegialitate, normele în spiritul şi litera cărora o teză de doctorat se cade să se conformeze interzic o asemenea procedare.

Definiţia plagiatului

Nu e important nici cine pe cine a plagiat, în cazul de faţă. Identitatea textului e frapantă. În fine, un al treilea argument face parte dintr-un arsenal deja cunoscut al apărătorilor celor care plagiază: e vorba de schimbarea, de la data redactării tezei lui Petre Tobă, a definiţiei plagiatului şi a unor reglementări de ordin practic. Şi Victor Ponta s-a prevalat de această presupusă schimbare. În realitate, nu s-a schimbat nimic. Cât priveşte definiţia plagiatului, niciuna n-a făcut vreodată unanimitate. Dicţionarele propun definiţii diferite. Unul din Republica Moldova merge până la indica de la câte semne (nu pagini!) în sus copiate putem vorbi de plagiat, de la 30%, dacă îmi amintesc bine. Şi asta, numărând exclusiv substantivele, verbele, adjectivele şi adverbele, ignorând prepoziţiile şi conjuncţiile. Mare fineţe, mare la moldovenii de dincolo de Prut! După cum însă am spus, aspectul cantitativ e secundar şi e puţin probabil să existe cânva putinţa unei cuantificări. Oricare definiţie i-am da, plagiatul rămâne plagiat.                

Ca şi împricinatul, colegii săi „academicieni“ se dovedesc tobă de carte. Membrii CNADCU nu vor trebui doar să decidă dacă propunerea respectivilor e corectă, ci şi să tranşeze între incompetenţă şi complicitate la furt intelectual. (Aş fi curios să ştiu şi cine a fost conducătorul tezei lui Petre Tobă. Să fi fost Gabriel Oprea? În acest caz, CNADCU se vede fără obiect: toate tezele conduse de Gabriel Oprea, care a pierdut titlul, sunt lovite de nulitate. Şi, de asemenea, în cazul în care i se retrage titlul, ce se întâmplă cu tezele conduse de Petre Tobă însuşi?).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite