Toleranţa Evangheliei: Urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Văd cum mulţi „progresişti” s-au apucat zilele acestea să citeze din Evanghelie şi să scrie tot felul de interpretări ale unor fragmente sau parabole.

Nu spun în nici un fel că interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu ar fi strict apanajul celor care fac aproape zi de zi acest lucru (preoţi sau laici). Însă mi se pare foarte ciudat să interpretezi anumite crâmpeie din Cuvântul lui Dumnezeu la o sărbătoare mare, sau în preajma campaniei electorale, şi să mergi, în alte dăţi sau chiar în cea mai mare parte a timpului, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

De exemplu, Inventatorul maşinăriei omeneşti ne spune foarte clar că cele două jumătăţi ale acesteia, bărbatul şi femeia, au fost făcute pentru a fi combinate în perechi. Şi nu doar la nivel sexual – ci combinate în întregime. „Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa.” (Marcu, 10:6-7) şi „Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă.” (Marcu, 10:9). Aşadar, Hristos ne arată clar că instituţia Căsătoriei între un bărbat şi o femeie se afla, de la bun început, în planurile Creatorului. Şi că standardul Căsătoriei este unul extrem de limpede: A. Este doar între un bărbat şi o femeie: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa.”; şi B. este pe viaţă: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă.”. Uniunea dintre bărbat şi femeie este şi plănuită, şi binecuvântată de Dumnezeu. În plus, Hristos se arată foarte intolerant, dacă putem spune aşa, în ceea ce priveşte păcatul: „Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter.” (Marcu, 10: 11-12).

Îl face asta pe Dumnezeu să fie „intolerant” în ceea ce priveşte păcătoşii? În nici un caz. Sunt destule exemple în Evanghelie în care Hristos iartă femei adulterine sau desfrânate care se pocăiesc (şi este aspru judecat şi criticat de farisei şi cărturari pentru asta). Hristos intră şi ia masa în casa unor vameşi – categoria cea mai detestată de farisei, „the vriture signalers” prin excelenţă ai epocii respective. Când este luat la întrebări, răspunde: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă.” (Marcu, 2: 17) Ba, într-un moment, ucenicii chiar vor să coboare foc din cer asupra unui sat care nu-l primise pe Hristos; iar Mântuitorul îi ceartă aspru: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.” (Luca, 9:55)

Aşadar, Hristos se arată extrem de ferm în ceea ce priveşte standardele stabilite chiar de Dumnezeu. Şi se arată cât se poate de intolerant cu păcatul – deoarece păcatul reprezintă sursa căderii omului şi rădăcina tuturor bolilor sale. Însă, concomitent, El se arată foarte „tolerant”, dacă putem spune aşa, cu păcătoşii, când aceştia se pocăiesc şi decid, ferm, să îşi schimbe obiceiurile şi viaţa. În concluzie, putem spune că A. Hristos nu face rabat, nici o clipă, de la standard – cum este, de pildă, standardul Căsătoriei între un bărbat şi o femeie; B. Dar Hristos face, în fiecare clipă, distincţia dintre păcat şi păcătos. Hristos condamnă ferm păcatul, dar face tot ce-i stă în puteri ca să salveze păcătosul.

Şi exact asta este şi ceea ce şi referendumul pentru căsătorie ne propunea să apărăm la sfârşitul anului trecut. O idee simplă şi clară, care a fost batjocorită, deformată, atacată cu minciuni şi sofisme de cea mai mare parte a establishmentului „progresist”, până când a devenit de nerecunoscut. Aşa cum chipul lui Hristos însuşi devenise de nerecunoscut, după ce fariseii îl loviseră cu palme, scuipaţi, calomnii şi minciuni.

Aşadar, repet, orice prilej în care ne amintim de Hristos mi se pare unul binevenit. Dar mi s-ar fi părut mai credibili aceşti predicatori de ocazie dacă ar fi apărat Cuvântul lui Dumnezeu şi anul trecut, când chiar era ceva fundamental de apărat – şi anume, standardul cu privire la Căsătorie. Pentru că, altfel, senzaţia e că mai bagă şi ei capul în poza credinţei, când miza e doar una personală, pentru PR-ul lor electoral; deşi, iarăşi, mulţi ne strigau anul trecut că „politica nu trebuie să aibă nici o legătură cu credinţa”... Şi-mi amintesc, cu această ocazie, şi de un alt mare politician român care s-a declarat, tot anul trecut, „cel mai mare duşman al referendumului pentru căsătorie”. Şi care se poza apoi în Postul Paştelui cu monahii de la Muntele Athos.

P.S.: Iar toleranţa pe care o găsim în Evanghelii nu are nimic de-a face cu „toleranţa” ideologică colţuroasă predicată în ziua de azi de „virtue signalers”-ii corectitudinii politice. Pentru că fundamentaliştii toleranţei vor să cultive cu orice preţ confuzia dintre păcat şi păcătos, dintre greşeală şi cel care greşeşte, şi fac asta pentru a ataca şi demola standardul. Ei vor ca greşeala să nu mai fie numită greşeală, ci lucru bun. Nu iertarea sau îngăduinţa o caută (aşa cum făceau cei care veneau la Hristos), ci aprobarea, aclamarea, declararea unor greşeli şi vicii diverse drept virtute. Iar cine nu e de acord e sancţionat, etichetat, marginalizat, pe considerentul „intoleranţei faţă de intoleranţi”. Cât de străin, chiar total opus este acest spirit faţă de cel pe care îl găsim în fragmentele evanghelice pe care le-am comentat mai sus.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite