Tradiţia, un dinozaur muribund

Iarna este anotimpul în care tradiţia, acest dinozaur pe moarte, încă mai străluceşte în toată splendoarea sa. Ne amintim de bunici, de străbunici, de copilărie. Trecutul cu farmecul lui ne îmbogăţeşte sărbătorile cu un parfum special şi unic. Atunci când spui copiilor – „îmi amintesc când…" sau „pe vremea străbunicii…" ştii sigur că le trezeşti imaginaţia. Asa ceva nu se găseşte în jocurile pe computer. Nu poţi să „google” aşa ceva.

Aşa ceva doar se povesteşte. Se imaginează.

Cred că toţi, dar mai ales copiii, avem fascinaţia altor timpuri. Viitor şi trecut. Când eram copil, mă visam în romanele lui Jules Verne. Sau Alexandre Dumas. Eram parte din Neamul Soimăreştilor. Cu sabie din lemn şi arbaleta cu elastic de la chiloţi. 

Tradiţia este un portal spre trecut. Dar, din păcate, este pe moarte. Încet-încet devine un dinozaur pe cale de dispariţie. Minunea tehnologiei pare că antagonizieaza minunea tradiţiei. Ca în cântecul „Video killed the radio star”, tehnologia ucide tradiţia prin faptul că ne uniformizează. 

Sincer, sunt un mare adept al tehnologiei. Mai ales în lumea medicinei, tehnologia este o unealtă dumnezeiască. Dar preţul este ruperea graniţelor care cât de cât ne-au păstrat individualitatea. Preţul este amestecul valorilor într-o supă internaţională în care, din păcate, tradiţiile ţărilor mici vor rămâne întotdeauna la fund. Halloween a urcat deasupra în această supă internaţională, iar „Plugusorul”, „Capra” şi „mersul cu Steaua” s-au scufundat undeva uitate la fundul cazanului.    

Ca toţi muritorii, mă amăgesc că încă sunt tânăr. Noroc că în jurul meu există oameni mai în vârstă, mă simt mai bine. Dar, câteodată mă uimesc singur când îmi dau seama de câte lucruri pe care le-am trăit, iar acum nu mai există. Care au dispărut, dar au lăsat o aromă a trecutului în memorie, o aromă care merită trezită din când în când.

Vă mai amintiti de geamgii? Cum umblau pe străzile Bucureştilor cu geamuri în spate şi chit prin buzunare? Cum îşi strigau reclama? Dar căruţele cu cei care adunau sticle vechi? „Stiiicle goooaaalllee cummmpăăărr!!!”. Îmi amintesc şi un lăptar care venea pe străzile din Colentina cu o şaretă cu cal şi aducea lapte în sticle grele din sticla groasă. Sticla din sticlă. Ce anacronism!

Vă mai amintiţi că din când în când vedeam câte un coşar? Ce bucurie!!! Semn sigur de noroc. Existau ceasornicari cu lupă strânsă între sprânceană şi obraz, lenjerese, blănari, cismari. Plăpumile se făceau la comandă şi se coseau de mână, cu model alambicat. Flecurile se schimbau la colţul străzii. Flec. Cred că e deja un cuvânt arhaic. 

În sate era şi mai colorat. Cu mamaia de la Piteşti, care era preoteasă, mergeam la înmormântări. Şi aveau bocitoare!! O femeie din sat care, contra cost, avea slujba de a plânge în urma dricului. În felul acesta familia răposatului scăpa de stresul jelitului, plătind bocitoarea să creeze atmosfera necesară unei înmormântări „cumsecade”. Bocitoarea era expertă, jelea în rime. 

În Ardeal îmi amintesc de băbuţele care coseau mărgeluţe mici-mici în curele „mândre”. Am şi eu un brâu lat din mărgele, aşa sunt de mândru de el! L-am înrămat şi l-am pus pe perete aici în America. E un obiect de artă.

Îmi aminesc de clopul cu pene de păun. De mersul la colindat. De stropitul feţelor cu apa parfumată - altă tradiţie dispărută. De ţiganii cu ursul. La nunţi, de tradiţia cu găina. Şi de „ţipătoarea” de la nunţi, care strigă urări pe fundal de muzică, ritmate şi pline de umor. Orice ar fi, tot mai plină de farmec decât orice DJ.    

Când eram copil ţin minte ceva despre iele. Nu mai ştiu detaliile, dar erau zâne rele care dansau pe câmpie într-o anume noapte când nu trebuia să te aventurezi în pădure. Pentru că, dacă le vedeai dansând, te vrajeau cu o lumină tainică şi le urmai în adâncul pădurii de unde nu mai ieşeai „în veci!”.   

Timpul este o mare maşină de măcinat. Nimic nu îi scapă. Dar, în acelaşi timp, nimic nu dispare complet, doar se transformă. Iar tradiţia are puterea de a ne transporta în timp. De a ne simţi aproape de strămoşii noştri. De a ne înfrăţi. Părinţi, încercaţi să păstraţi vie această flacără plăpândă! Transmiteţi copiilor mândria de a fi strănepoţii străbunicilor noştri. Oricărui pui de român ar trebui să-i spună ceva cuvintele „Aho, aho, copii şi fraţi!!!".