Tragedia Charlie Hebdo ne readuce în faţă dilema Afacerii Dreyfus. Cu cine ne solidarizăm?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ce ne învaţă Afacerea Dreyfus? Un amic îmi spune că e bine să ne reamintim Afacerea Dreyfus. Nu ar strica. Întrebarea fundamentălă care se pune acum este următoarea: după toată această nebunie şi crimă mai este cu putinţă promovarea şi practicarea unor valori universale?

Tragedia care poartă numele simbolic Charlie Hebdo ne re-pune în faţa dilemei puse de Afacerea Dreyfus.

Atunci, după încercarea de condamnare a soldatului Alfred Dreyfus, evreu de origine alsaciană, acuzat de transmiterea de documente secrete Germaniei, întrebarea pusă era: „ce însemnă să fii cetăţean francez?”.  Opinia publică s-a împărţit în două iar cele două baricade tratau problema radical difeirt. Pe de o parte a baricadei se aflau reprezentanţii de seamă ai puterii, armantei, aristocraţia, reprezentanţii Bisericii Catolice şi a vechii lumi „regale”. Ei pledau pentru o ordine conservatoare, cu valori particulare bine ierarhizate şi impuse celorlalţi. Aceasta era Franţa particularului.

Pe cealaltă parte a baricadei se aflau cîţiva intelectuali, copiii revoluţiei universale, cu Émile Zola în frunte, care credeau în valori universale, în drepturile universale ala omului şi cetăţenilor. Ei nu credeau în particular şi în impunerea acestui particularism tuturor, ci în găsirea unor valori, legi şi drepturi universale care să nu distrugă neapărat particularul, însă care pot deveni valabile pentru toţi. Aceasta era Franţa universalului.

În principiu, tragedia Charlie Hebdo ne aduce, cum spuneam, în faţa aceleaşi dileme doar că la o scară mult extinsă, poate chiar globală: revenim la obsesia particularităţii pe care vrem să o impunem celuilalt (identitate particulară, naţiune, religie, „civilizaţie” etc), valori care ne dezbină şi ne pun în război de mii de ani sau continuăm să construim universalismul destul de fragil pe care-l avem (drepturi ale omului şi cetăţeanului universale, drepturi sociale şi economice universale) pentru a depăşi aceast impas?

Ne solidarizăm şi cu Ahmed?

E multă isterie acum şi ea vine din toate direcţiile. Nu, această tragedie nu este despre musulmani, despre i/emigranţi sau despre limita libertăţii. Terorismul nu e reprezentativ pentru lumea musulmană, aşa cum Breivik nu e reprezentativ pentru lumea creştină europeană actuală. Şi unii şi alţii condamnă astfel de gesturi inumane şi aici vedem foarte clar că viaţa este valoarea comună pe care o împărtăşim şi nu e vorba despre nici o ciocnire a “civilizaţiilor”. Să nu încercăm să facem o listă a crimelor pentru că noi „europenii civilizaţi” s-ar putea să cîştigăm în faţa “barbarilor” la scor.

Cum îl cheamă pe primul poliţist mort? Cumva Ahmed? Dar pe corectorul mort? Cumva Mustafa? Sînt şanse ca cei doi morţi (din 12) să fi crezut în acelaşi dumnezeu ca şi teroriştii. Doar că altfel... Nu e cazul să dăm foc la moschei. Cînd afirmăm "Je suis Charlie" trebuie să ştim că îi includem aici şi pe Ahmed şi Mustafa şi că sîntem solidari şi cu ei... Şi nu din cauza religiei, fireşte, care aici nu contează.

Nu mă identific cu demersul jurnalistic al celor de la Charlie Hebdo. Dar nu cred că trebuie să condamnăm „lipsa de responsabilitate” şi „caracterul provocator” al jurnaliştilor de la Charlie Hebdo care se înscrie cumva în pattern-ul: „victimele sînt de vină”.  Asta nu exlude responsabilitatea. Nimic însă nu poate justifica o crimă.

„Noi”, occidentalii, uităm însă foarte des, sau poate nu vrem să fim atenţi, că cele mai multe victime ale terorismului nu se află în spaţiul „nostru”, ci chiar în lumea „lor”. E foarte bine că avem principii, că sîntem solidari cu cei de la Charlie Hebdo, chiar dacă avem alte viziuni, dar oare de ce nu am fost solidari şi de ce s-a scris atît de puţin acum o lună despre tragedia din Pakistan unde în atentatul revendicat de Al Qaida au fost ucişi 141 de oameni dintre care 132 de copii? Şi „ei” şi-au plîns copiii,  şi „ei” au acelaşi duşman. Deci nu e despre ceea ce noi numim orgolios „civilizaţie”. E despre moarte, e despre tragedie, e despre suferinţă, e despre ceva universal.

Dar dacă ar fi să pornesc o discuţie serioasă despre „libertatea de exprimare”, aş începe cu cel puţin două întrebări. Prima: oare discursul nostru despre „libertatea de exprimare” precum şi despre modul nostru de a o folosi nu este cumva duplicitar? Oare criticile nostre îndreptate împotriva „unora” nu au unităţi de măsură diferite cînd vine cazul de „lumea noastră civilizată”? Ia să-i întrebăm şi pe „ei”.  A doua: oare „libertatea de exprimare” în felul în care este folosită şi practicată de lumea occidentală nu este cumva mai degrabă apanajul unui anumit tip de putere?

Oare „libertatea de exprimare” ca să devină cu adevărat liberă, nu ar trebui să fie întărită şi de alte libertăţi fundamentale: de la cele politice pînă la cele economice şi sociale? Pentru că, nu-i aşa, „libertatea de exprimare” are sens doar în măsura în care vrem să întărim democraţia pe toate palierele ei, nu doar în sfera opiniei şi exprimării. Nu cred că azi mai putem vorbi de „libertatea de exprimare” fără a vorbi la pachet de toate libertaţile fundamentale duse, impuse şi limitate prin politici de stat. „Libertatea de exprimare”  are cu adevărat putere atunci cînd e sprijinită de libertăţile politice, sociale şi economice universal valabile.

Sper însă ca occidentul să nu intre în logica revanşei pentru că are o capacitate enormă de a multiplica rafinat violenţa şi de a bloca libertatea în numele „securităţii”. Acestea  vin şi din interiorul lumii noastre, nu doar din exteriorul ei. Să nu intrăm în logica post 9/11 pentru că vor plăti civili, săraci nevinovaţi, imigranţi amărîţi şi cei lipsiţi de protecţie. Oare „noi, occidentalii” şi politicile noastre nu au nici o responsabilitate pentru ce se întîmplă? Oare nu avem o istorie colonială în spate şi intervenţii cu nemiluita în acel spaţiu care au lăsat răni adînci? Doar „celălalt” este de vină? Şi mai ales, să nu venim cu noi pachete de legi care ne împing înspre un stat poliţieniesc. Un stat poliţienesc nu e niciodată mai sigur. Puterea, indiferent de geografie şi istorie, tinde mereu să devină Leviatan. Să nu uităm că istoria terorismului e lungă, cu rădăcini în lumea „noastră”.  Iar terorismul poate fi antistatal, religios, marginal şi mai ales, poate fi terorism de stat îndreptat în interior sau în exterior. Să nu uităm! 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite