Trei, Doamne, şi toţi trei (Trei formulare şi toate trei)

De departe, guvernanţii responsabili de ordonanţa drepturilor de autor par nişte oameni care îl adoră pe Kafka fără să-l fi citit.

Şeitan în turcă înseamnă „dracul". Boc în turcă înseamnă „rahat". Dicţionarul nu poate fi acuzat de calomnie, la fel cum amintiţii domni nu pot fi bănuiţi de competenţă. Dicţionarul nu găseşte echivalări turceşti pentru Vlădescu, dar onoarea profesională a ministrului de Finanţe se poate repara lesne, prin asociere cu moneda din Botswana şi deschiderea unui cont bancar într-o mândreţe de oraş croat. Pentru nişte oameni cu umor, cum se pretind românii, aceşti trei muschetari ai fiscalităţii ar trebui să producă bună dispoziţie pentru năzbâtiile pe care le scornesc, aidoma triadelor de predecesori Trio Ra-Ta-Ta, Trio Do-Re-Mi sau Trio Grigoriu. Însă lucrurile arată prost şi oamenii s-au săturat. Nu doar de sărăcie, corupţie şi nesiguranţă, ci şi - sau mai ales - de felul cum sunt trataţi. Căci doar un ciocoi complexat se uită de sus când ajunge în vârf. Poziţia strategică ar trebui să te ajute la articularea unei viziuni, necum la survolarea mulţimii prin mimarea superiorităţii. Când gânsacul bate din aripi pe un muşuroi, nu devine condor.

De departe, guvernanţii responsabili de ordonanţa drepturilor de autor par nişte oameni care îl adoră pe Kafka fără să-l fi citit. Probabil că nici Alfred Jarry nu le displace. Tocmai de aceea, inadecvarea lor ubuescă obligă la comparaţii. După ce au stat ani în şir la coadă ca să ia, românii sunt trimişi acum să stea la coadă ca să dea. Sigur, nu toţi. Doar cei care, având păreri, concepţii şi viziuni, găsesc de cuviinţă să şi le exprime public. În mod evident, multe dintre ele deranjează autorităţile prin francheţe. Şi indiferent dacă birocratul şi-a atins sau nu nivelul de incompetenţă, conform principiului lui Peter, adevărul fără fard îl ulcerează. Or, guvernul României găzduieşte destui birocraţi atinşi de atrofia profesională, a căror lipsă de soluţii şi de bună credinţă a fost dată în vileag. Iar batjocura instituţionalizată de la Ministerul Muncii şi al Finanţelor nu trebuie citită doar ca răzbunare, ci şi ca punere în gardă. Mesajul e simplu: „Mai vreţi? Mai avem. Potoliţi-vă şi vorbiţi despre fotbal, vreme şi femei. Lăsaţi celelalte subiecte şi nu vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala. Credeţi şi nu (ne) cercetaţi. În caz contrar, vă puteţi trezi cu şaptezeci de formulare pe lună şi cu nouă cozi pe zi."

Nu doar incompetenţa doare aici, în iniţiativele miniştrilor Şeitan, Vlădescu şi Boc. Nu doar pierderea busolei intrigă şi perplexează. Există cel puţin alte câteva lucruri la fel de grave în felul cum se comportă aceşti oameni: prezumţia de rea intenţie, cultura dispreţului, nonşalanţa cu care populaţia e considerată proastă şi minţibilă la orice oră. Trec peste faptul că porţia lunară de cozi înseamnă că fiecare autor sacrifică din capul locului jumătate din concediu pentru statul la ghişeu. Trec peste desincronizările burleşti ale oficialilor care anunţă existenţa unor canale de plată încă nefuncţionale. Trec şi peste formularistica luxuriant-confuză, pe care o pot înfrânge în luptă dreaptă doar scriitorii, cântăreţii şi pictorii cu doctorate în ştiinţe economice. Lucrul peste care nu sunt însă dispus să trec cu nici un chip e umilirea cu program. Transformarea oamenilor în tuburi digestive cu cravată şi a grupurilor în turme e visul oricărui satrap, cu sau fără talonete. Bănuiala că în orice artist, poet sau compozitor se ascunde un evazionist aprinde obrajii cui nu merită. Astăzi, 28 august 2010, mă îmbujorez în contul lui Mihai Şeitan, Sebastian Vlădescu şi Emil Boc. O fac fiindcă, ocupaţi cu ordonanţele antiromâni şi cu vernisarea limbilor ocolitoare de asfalt, domniile lor n-au apucat să beneficieze de vaccinul lui Mark Twain: „Omul e singurul animal care roşeşte. Sau ar trebui s-o facă."