Trei întâmplări din seara trecută

Poate că metroul, aşa cum este, este o şcoală de viaţă, dacă nu de maniere. Indivizii învaţă nu să calce pe alţii în picioare, ci să le găsească compania insuportabilă. Şi să înrăutăţească lucrurile din nerăbdare. Treptat, oamenii trec de la precauţia naturală în faţa străinilor la neruşinarea mai mult sau mai puţin la fel de naturală. Este un psihiatru pentru cei care nu îşi permit un profesionist.

Paragraful de mai sus este începutul unui articol despre metrou mai vechi. Puteţi să îl citiţi aici. Revin cu noi observaţii asurpa acestui subiect--cum arată individualismul societăţii naostre în aceste aglomeraţii...

1.Aseară, după o cafea în oraş, am intrat la metrou, cu capul plin de conversaţia care tocmai se încheiase. Eram ocupat cu se cheamă esprit d'ecalier--ca mulţi alţii, sunt mai priceput dacă nu sunt spontan, ci reiau în cap conversaţia. Era aglomerat, eram la Piaţa Romană seara, şi mi-a luat o secundă să îmi dau seamna că îmi fusese respinsă cartela. Am auzit vag o voce care spune--e aici--şi m-am gândit că, neatent, nu am încercat poarta potrivită. Apoi m-am dumirit că vocea spusese--ia aici--ia de aici, probabil voia să spună. Un tânăr care nu părea ieşit din liceu--deşi în epoca noastră prosperă vârsta nu se vede pe faţă tocmai...--mi-a oferit spontan o călătorie, mai repede decât mi-am putut da seama că aş avea nevoie de una.

Asta nu mi s-a mai întâmplat, dar bănuiesc că se întâmplă din când în când. Face parte din democraţie--în democraţie nu există formalităţi, ci spontaneitate. Şi o parte bună a acestei spontaneităţi este ajutorul reciproc, bazat pe presupunerea unei similarităţi care angajează o responsabilitate. Cred că nu este deloc greu să vedeţi cât de puternică este legătura dintre această tendinţă democratică şi doctrina creştină care afirmă că omenirea este o mare familie, toţi oamenii fraţi, de unde derivă responsabilităţi care ajung să formeze sufletul.

Dar într-un alt sens, lipsa de formalitate este o lipsă de respect--puteţi urmări fără probleme avansul democraţiei în societate, prin variile grupuri şi asociaţii pe care le cunoaşteţi, după folosul pluralului de politeţe şi a altor forme pre-democratice de a evidenţia inegalitatea. Politeţea nu ne apropie, ci ne separă--face diferenţele evidente şi respectabile. Ne obligă să ne amintim de respectul pe care îl datorăm. Ne sugerează că nu suntem toţi la fel de buni şi interşanjabili, ceea ce poate trezi enervarea sau depresia, dar poate şi inspira imitaţie sau admiraţie. Egalitatea ca fenomen social şi ea are această dublă posibilitate--poate inspira competiţie dar poate slăbi decisiv orice acţiune şi spori izolarea.

În societăţi nedemocratice, asociaţiile şi viaţa publică sunt responsabilitatea unei clase sau unui ordin şi asta înseamnă că toţi îşi ştiu locul, cu drepturi şi obligaţii sau datorii, fie că sunt satisfăcuţi sau resemnaţi sau revoltaţi. În lumea democratică, nimeni nu îşi ştie locul--nu pentru că nu ar exista locuri diferite--nici unii nu trăim cu iluzia că am fi fabulos de bogaţi sau celebrităţi--ci pentru că nimeni nu poate fi sigur de locul pe care îl are--celebritatea şi averea sunt temporare. Societatea democratică pare în mişcare şi plină de schimbări şi oamenii ajung la bătrâneţe adesea să nu mai recunoască lumea în care trăiesc, fără să fie neapărat plăcut impresionaţi de schimbare. Este singura societate în care străini sunt bătrânii.

În societatea democratică, nu există o clasă care să fie responsabilă pentru asociere. Clasa de mijloc ameninţă să înghită societatea şi să transforme pe toţi oamenii în indivizi nesiguri şi indecişi sau ambiţioşi şi încrezători. Manierele dispar, dar moralitatea devine mai importantă. Isteria populară devine un fapt politic important. Sentimentul popular este adesea mai important decât opinia populară şi opinia populară tinde să se reducă la opinia majoritară. Egalitatea este peste tot trâmbiţată, adesea cu furie, dar oamenii voluntar se fac sclavii vreunei mode sau celebrităţi. Viata publică se atrofiază, dar partizanatul poate fi exacerbat mult mai uşor.

2.Când am ieşit din metrou, într-o mulţime molcomă, de oameni care se întorc de la muncă fără grabă, fără vreo mare bucurie sau orice sentiment puternic, o fată care abia părea să fi intrat în liceu era să de peste mine. Bănuiesc că toţi arătăm ca o turmă, cum vedeţi uneori în comedii, când mergem în grupuri mari, doar vag ordonaţi, fără pic de armonie sau simetrie, dar reuşim să ne coordonăm suficient cât să nu ne facem probleme, fără să ne facem favoruri. Fiecare singur, toţi împreună.

Domnişoara aceasta fugărea o alta, fără să îi pese de mulţimea de oameni--am realizat rapid că sentimentul care o anima era o combinaţie de furie şi amuzament. Vreo şase asemenea fete se uitau cum cele două protagoniste stăteau să se ia la bătaie. Seara, în întuneric, în mulţime, pe o vreme de îngheţ. Le-am spus să înceteze, am prevenit-o pe cea care fugărea de a o prinde pe cealaltă. S-au oprit temporar, s-au uitat la mine mut, au continuat să râdă, fără să fie evident dacă amuzamentul sau cruzimea ieşea la vedere, apoi s-au dus să se fugărească în altă parte, fără ca altcineva să spună sau facă ceva.

Trăim ca democraţi într-o societate democratică--nu este un act criminal să încerci să ţii în loc tineri care devin violenţi şi poate că violenţa la tineri nu este tocmai serioasă--dar este împotriva felului de a fi al societăţii. Spontaneitatea şi libertatea individuală se bazează pe presupunerea că nimeni nu are autoritatea să îţi spună ce să faci şi cum, câtă vreme nu încalci legea--sau dacă legea este nepopulară. Opinia majorităţii, măcar când sentimentul popular o sprijină, poate înfrânge legile fără dificultăţi. Nimeni într-o democraţie nu este admirat şi respectat pentru că spune că dreptatea înseamnă respectul pentru lege...