Trei lumi în care (nu) se luptă pentru (a)normalitate altfel

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În secolul XXI, sunt locuri în care „patriarhatul domestic” nu s-a democratizat. Despre lumi periferice şi nu numai...

Sunt lucruri în privinţa cărora ar trebui să rupem legătura cu tradiţia. Nu e mai puţin adevărat că educaţia clasică, rigoristă, a fost asumată orbeşte şi practicată cu înţelepciunea sumisiunii faţă de moşteniri din vremuri imperiale, dând vina pe religie, cutume, subterfugii antropologice, superstiţii de calendar pentru toate eşecurile şi lipsa voinţei de putere de care am dat dovadă. Ca oameni, ca parteneri, ca părinţi, ca ceea ce societatea ne-a obturat în devenire, punându-ne eticheta de formatori, eşafodând sâmburii unui nucleu paideic. E un cuvânt care pentru unii a dispărut din dicţionar, iar pentru alţii nici nu merita scris acolo vreodată. Pentru că este utopia unei lumi în care convenţia înseamnă resemnare, în vreme ce educaţia, aceea comună, de viaţă, a fost coborâtă la rangul de orbire.

În secolul XXI, sunt locuri în care „patriarhatul domestic” nu s-a democratizat. Citesc rareori presa, mea culpa, sunt un actor civic indiferent, puteţi spune şi asta, dar grozava bătaie de joc a titlurilor aldine în care imperativul stuporii, al uimirii şi al sublimului în versiunea grandorii absurdului încolţeşte oriunde. E breaking news că se schimbă vremea, tot atât de suprinzătoare va fi moartea unui copil şi recenta achiziţie a unei vedete. Unde, prin achiziţie, puteţi înţelege orice, de la „resurse umane” la „mici plăceri pământeşti”, mereu cuantificabile. Dar problema nu e asta, cât mai curând felul grotesc în care viaţa se consumă la periferia acestor idei de consum, într-o piaţă de practici în care tradiţia încă mai dictează, regional, că o femeie bătută trebuie să îşi ducă crucea. Responsabilă pentru această zicală în exerciţiu ar trebui să fie, per se, biserica, vor spune unii, mai rigorişti în blamarea instituţiilor. Alţii, mai „maleabili”, vor spune, mai sec, religia. Ideologic, am putea spune că aici joacă subiectivismul şi relativismul etic, mână în mână. Majoritatea uită zidul de ruşine iscodită a celor care nu au voie să facă haz de asta pentru că nu se doreşte ca lumea să ştie. Din pricina aceasta, nu spui că ai divorţat, nu ceri ajutor pentru ultima palmă, şi mai mult decât atât, nu ceri ajutor- nu pentru tine, ci pentru copiii care stau şi privesc la felul în care tradiţia îşi spune cuvântul pe bătătura lor, în fiecare zi. Aici e lumea a treia. Culpa folclorului e cea mai mare. Nu confesiunea, nu cultura, nu societatea. Ci cutuma moştenită, îmblânzirea penibilului prin îngustarea cercurilor de semnificaţie a binelui şi normalului, umanismul de stradă, în care femeia şi bărbatul sunt exponenţii a două lumi concentrice. Ghiciţi voi cine înghite pe cine. Adică, aici bălteşte durerea şi din nefericire, prostia. Undeva, la mijloc, cu aer de urbă, oamenii întemeiază centre de urgenţă. Vor fi locuite de cei care sunt asupriţi, care „şi-au dus crucea” până când aproape au văzut moartea cu ochii sau puterile i-au părăsit. Sunt primiţi aici din momentul în care „nu au mai putut”. În lumea de primă mână, în pătura rafinată de ideologii şi mici moşteniri aşa-zis paideice, sunt marile societăţi planetare de binefacere şi bunătate, cu „ambasadori” ai binelui şi hedonismului elevat. Aici, în fabricile de „prevenire” a dezastrelor din celelalte două lumi învecinate, o vedetă, în calitatea ei de mic idol apus, militează printr-un program redactat pe puncte pentru binele copiilor din lumea întreagă. Mulţi se întreabă, dincolo de justa strategie de PR, de ce imaginea ei, care împrumută vocaţia apostolară şi chipul unui concurs de frumuseţe, nu e însoţită de figura unui copil autentic, palid, singurul care poate să explice, fără cuvinte, de ce se merită să lupţi pentru normalitate.

Se vor găsi întotdeauna motive abstracte şi practici imediate de justificare a oricărei catastrofe morale de pe lumea aceasta, sau ca să păstrez metafora şi taxonomia, din oricare din cele trei universuri discutate mai sus. La fel de impersonal, se va spune de fiecare dată, blestemat fie „se-ul”, că oamenii nu au resurse. Nu au posibilităţi. Nu au alternative. Nu au spaţiu de manevră. Nu au cunoaştere. Includeţi pe lista infinită şi faptul că nu au conştiinţă. Deseori, nici idei, pentru că tradiţia noastră e deseori paideia mută.

Am învăţat că feministele radicale se ascund în spatele lumii pretins tradiţionale, în spatele societăţii cu Supraoameni şi făpturi fragile, iar aici, vorba aristotelică are încă o dată cuvenita dreptate: să vedeţi câte femei vor să fie tot una cu bărbaţii şi totodată nu vor să le semene, când, de fapt, lucrurile ar fi mai simple dacă i-am privi ca actori complementari, nu ca oamenii unor lumi eminamente contradictorii. Am aflat că oamenii care coboară crucea roşie din calendar în dreptul laşităţii lor sunt cei care se simt confortabil într-un destin fabricat. Am înţeles că istoria anormalului este singura stare de normalitate a altei vremi, dar că spaţiul, uneori, e mai puternic decât timpul. Când lumile periferice devin din acolo, aici, singura morală valabilă este aceea care poate da un răspuns întrebării: cu ce conştiinţă ai învăţat toate astea, şi mai cu seamă, cu conştiinţa cui? 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite