Trei tineri din Cehu Silvaniei

Trei liceeni fumează într-un bar etnobotanice şi li se face rău. Ajung la Urgenţe. Medicii cheamă Poliţia. Poliţia activează serviciul pentru crimă organizată. Li se recoltează probe de sânge. Directorul şcolii unde cei trei învaţă promite sancţiuni. Cazul lor ajunge într-un cotidian naţional. De ce au chemat medicii poliţia? Va mai suna la 112 un tânăr aflat în pericol de supradoză?

Dacă nu suntem dintre cei pentru care viaţa umană nu are valoare şi poate fi cu uşurinţă irosită, cazul celor trei liceeni din Cehu Silvaniei merită atenţie. O dată pentru că relevă pericolele cu care se confruntă tinerii de azi. Apoi, pentru că pune în lumină modul în care noi, adulţii, nu doar că nu-i ajutăm, dar ajungem să le ridicăm în cale obstacole. În fine, este acel gen de eveniment care ilustrează mişcarea rotiţelor instituţionale care formează răspunsul Statului la fenomenul consumului de droguri manifestându-se într-un orăşel din marginea României.  

Pentru cei care lucrează în domeniu, pentru medici, pentru profesori şi pentru mulţi tineri şi părinţii acestora, consumul de droguri, în special cel de etnobotanice, este o realitate care face parte din existenţa zilnică. Interzicerea magazinelor de vise nu a stopat nici traficul, nici consumul, a creat doar o nouă categorie de substanţe mai mult sau mai puţin ilicite, mai ieftine, mai periculoase pentru sănătatea consumatorilor şi mai greu de identificat decât drogurile clasice. Pentru că sunt mai potente, capacitatea lor de a crea dependenţă este mai mare. Pentru că sunt chimice, sunt mai ieftine. Pentru că sunt noi şi mereu în schimbare din punct de vedere al structurii, poziţionarea lor în lista de substanţe ilicite este adesea dificil de afirmat cu siguranţă.

Etnobotanicele au reuşit să împingă fenomenul consumului de droguri înspre zonele rurale şi micile oraşe ale ţării. Consumul de droguri nu mai este un fenomen limitat la câteva dintre zonele urbane mari ale României. Reprezentantul din Sălaj al Agenţiei Naţionale Antidrog afirma pentru un ziar local că „în urma acţiunilor noastre am reuşit să facem o chestionare din care reiese că în jur de 10 la sută dintre elevi au experimentat consumul de substaţe noi cu proprietăţi psihoactive (SNPP, adică etnobotanice, n.m.). Dintre aceştia, unii au devenit dependenţi.” 10% este un procent extrem de mare, mai ales dacă îl raportăm la cifra oficială[i] pe care Agenţia o raportează pentru consumul de SNPP – 3,6% la categoria de vârstă 15-24 de ani.

„Dintre aceştia unii au devenit dependenţi” afirmă consilierul din Zalău. Dependenţa se însoţeşte de o pletoră de fenomene acute sau cronice – supradoze, sevraj, pierderea autocontrolului, afectarea sănătăţii şi a vieţii sociale şi profesionale. Pentru aceşti oameni doar puşcăriile sunt din abundenţă. Sistemul de prevenire şi tratament este insuficient şi adesea lipseşte. Mai ales în zonele periferice, unde accesul la resurse este mai redus. Tinerii îşi iau informaţiile de pe internet sau de la prieteni. Uneori nu se informează şi ajung să se pună în situaţii de risc. Pentru un tânăr aflat în supradoză sau pentru prietenii acestuia, conştiinţa faptului că un apel la 112 le poate aduce nu doar maşina ambulanţei, dar şi a DIICOT-ului îi va opri să ceară ajutor. Încălcarea de către medic a confidenţialităţii are efecte nu doar asupra pacientului în stare de supradoză – creează suspiciune faţă de actul medical şi îndepărtează pe alţii de la a solicita o intervenţie medicală care le-ar putea salva viaţa[ii].

Pe de altă parte, medicii nu sunt întru totul de blamat. Ei poate nu ştiu, de exemplu, că, potrivit legii, posesia, dar nu şi consumul sunt incriminate. Lipsiţi ei înşişi de informaţie atât cu privire la legislaţie, cât şi la efectele drogurilor (în România nu există o formare post-universitară în domeniul abuzului şi dependenţei de substanţe), ei îşi imaginează că fac ceea ce trebuie. Ei cred că fac bine. În fapt, medicii din Zalău seamănă cu întreaga noastră societate care se îndreaptă cu naivitate spre forţele de ordine cu speranţa că ei, poliţiştii, ne vor scăpa o dată şi pentru totdeauna de aceste nefericite droguri.

În acest timp, Ministerul Sănătăţii pregăteşte programul naţional de prevenire şi tratament al toxicodependenţelor, un nume amplu pentru aceeaşi listă prin care se repartizează fonduri către 9 spitale din 4 oraşe mari ale ţării (Iaşi, Timişoara, Bucureşti-Ilfov şi Cluj), listă care este reluată cu copy/paste de la un an la altul. Vine un an nou şi un buget nou la Ministerul Sănătăţii. Poate că este timpul să facem ceva diferit. Să ajungă şi la tinerii din Cehu Silvaniei. Şi la medicii care îi tratează.

[i]{C} Agenţia Naţională Antidrog (2015), Prevalenţa consumului de droguri în România. Rezultatele studiului în populaţia generală, http://www.ana.gov.ro/studii/GPS%202013.pdf

[ii]{C} ALIAT a formulat o scrisoare către Ministerul Sănătăţii şi către Agenţia Naţională Antidrog în care semnalează cazul de la Zalău şi se oferă să colaboreze pentru a elabora o serie de standarde de conduită profesională pentru medicii care tratează consumatori de droguri în serviciile medicale de urgenţă.