Trenule, maşină mică

FOTO Costel Crângan

N-am înţeles niciodată ce vrea să spună poetul, am uitat care, în versul reprodus în titlul articolului meu, fapt e că versul mă obsedează de ani buni, mai de fiecare dată când vine vorba de CFR. Şi, cum ştiţi, vorba vine tot mai des, pe măsură ce trenurile dispar din peisajul naţional. E adevărat că România nu e singura ţară care, în curând, nu va mai avea căi ferate.

Noua Zeelandă şi-a vândut căile ferate americanilor, le-a răscumpărat sub un alt guvern şi le-a vândut din nou. În pierdere, de fiecare dată. În Noua Zeelandă am fost, aşa că ştiu ce spun, dar probabil nu sunt căi ferate nici în Vanuatu sau în Insulele Seychelles, nici în alte multe ţări minuscule, unde n-am fost. În anii 1960, am făcut naveta cu trenul de la Câmpina, unde locuiam, la Bucureşti, unde îmi aveam slujba. Două accelerate soseau la Câmpina în jurul orei 6 dimineaţa, unul de la Satu Mare, altul de la Baia Mare, şi ajungeau la Bucureşti, aproape în acelaşi timp, înainte de 7,30. Ţin minte că unul dintre ele făcea o oră şi şapte minute. Cu o singură oprire la Ploieşti Vest. În şapte ani cât a durat naveta mea, n-am întârziat decât o singură dată, într-o iarnă, când, din cauza macazelor îngheţate, am fost debarcaţi în gara Băneasa cu o jumătate de oră după ce prevedea în Mersul trenurilor, Biblia navetiştilor. Abonamentul lunar, număr de călătorii nelimitate, costa 98 de lei, cam o zecime din primul meu salariu.

Mi-a fost atât de ruşine, încât n-am mai luat niciodată de atunci trenul în România.

Condiţiile din România

Relatez aceste lucruri ca să vă conving de importanţa pe care CFR a jucat-o în viaţa mea, chiar dacă sunt decenii bune de când n-am mai mers cu trenul în România, deşi, ca membru al Academiei, am gratuitate pe CFR (clasa 1, fără loc rezervat). În Franţa, am mers deseori cu uluitorul TGV, care parcurge 900 de kilometri între Paris şi Marsilia în trei ore. Tot în Franţa, transportul pe calea ferată ia tot mai mult locul celui rutier, fiind vorba de trenuri de pasageri şi deopotrivă de marfă, costurile fiind incomparabil mai mici. Am călătorit cu trenul în Germania, în SUA, în Anglia, în Italia, în Portugalia, în Japonia, în condiţii perfect civilizate.

Ultima oară când m-am urcat într-un tren din România a fost cu ocazia vizitei unui istoric literar japonez, profesor la Universitatea din Tokyo, pe care l-am însoţit într-o vizită în Maramureş. La ducere, am luat avionul, dar la întoarcere am luat trenul. Până atunci, totul decursese admirabil. În tren, oaspetele meu, un om de 80 de ani, a avut nevoie să meargă la toaletă. Unde apa urît mirositoare de pe podea depăşea marginea pantofului. Profesorul n-a zis nimic, dar mie mi-a fost atât de ruşine, încât n-am mai luat niciodată de atunci trenul în România.

Mi-am amintit de toate acestea, citind zilele trecute un reportaj despre prăbuşirea unui pod istoric, cu un deceniu în urmă, comandat de Cuza şi inaugurat de Carol I în 1869, care lega Bucureştii de Giurgiu, 68 de kilometri, rută parcursă de primul tren din ţara noastră în aproximativ o oră. La împlinirea unui secol de la eveniment, Mersul trenurilor în vigoare  indica o durată de mers între capitală şi oraşul de la Dunăre mai mare cu un minut! Astăzi, în lipsa podului, trenul ocoleşte prin Videle, un plus de 58 de kilometri, şi are nevoie de două ore. Cunosc podul foarte bine. Fiul meu a făcut armata la Grădiştea, la începutul anilor 1980. Îl vizitam luând trenul de la gara Progresul. Biletul costa 6 lei. Recruţii îi dădeau naşului 2 lei. Eu nu-mi permiteam să folosesc această metodă studenţească. Treceam prin Comana, comună în care îşi aveau case de vacanţă Ana Blandiana, Toma George Maiorescu, Gellu Naum şi Gogu Rădulescu. Tot cu trenul, căci n-aveam maşină mică. (Ei, trenule, maşină mică!) Ambele gări sunt acum abandonate. Într-una există (încă!) o farmacie, în alta, un acar şi doi paznici. Singurele care funcţionează sunt semafoarele.

Nu mă bănuiţi de nostalgie faţă de un regim care mi-a întunecat viaţa până la cincizeci de ani. Dar nici nu-mi cereţi să proslăvesc nepăsarea regimului actual, pentru care nu contează dacă trenul parcurge cu o sută sau cu cincizeci de kilometri mai mult decât ar fi necesar.

Viaducte impresionante

În adolescenţa mea, regimul comunist a început prin a construi căi ferate: Agnita-Botorca, Salva-Vişeu, Tg. Jiu-Petroşani. Cu ce forţă de muncă, ştiţi prea bine. În regimul actual, sunt abandonate căi ferate. Un alt exemplu în acest sens este cea care urma să lege Curtea de Argeş de Călimăneşti, o sută de kilometri mai puţin între Muntenia şi Transilvania.

Au fost construite viaducte impresionante, pe care le putem vedea de pe şosea ca pe nişte ruine romane. Nici un ministru al Transporturilor din duzina de ocupanţi ai postului după 1989 nu s-a gândit să definitiveze calea ferată cu pricina şi s-o dea în folosinţă. Nu mă bănuiţi de nostalgie faţă de un regim care mi-a întunecat viaţa până la cincizeci de ani. Dar nici nu-mi cereţi să proslăvesc nepăsarea regimului actual, pentru care nu contează dacă trenul parcurge cu o sută sau cu cincizeci de kilometri mai mult decât ar fi necesar. Şi eu nu sunt decât un modest contribuabil la această inexplicabilă risipă.