Trista nerecunoştinţă a celor de azi faţă de înaintaşi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un gorjean împătimit de cultură şi, cu deosebire, într-atât de plastica noastră de astăzi, pictură, sculptură, grafică, ilustraţie de carte, încât şi-a transformat fermecătoarea casă părintească cu cerdac oltenesc înalt şi stâlpi sculptaţi ca nişte buchete de flori.

Precum şi adăugirile inspirate, ridicate cu mâinile lui inginereşti, în muzeu, cuprinzând colecţia sa de autentice valori şi colecţia de cărţi şi reviste rare, unele dintre acestea fiind sponsorizate chiar de el însuşi. Aşadar, acest gorjean născut în Bălăneşti, comună bogată în tradiţii identitare, domnul Vasile Vasiescu a fost singurul cetăţean din apropierea capitalei plaiurilor pandureşti, Târgu-Jiu, şi, de fapt, din toată ţara, care şi-a amintit că ziua de 8 mai a fost şi ziua naşterii celui mai important prozator român al celei de-a doua jumătăţi a veacului XX, Petru Dumitriu, creator de talie europeană, autor al unor pagini nemuritoare care i-ar fi dat dreptul să fie distins cu Premiul Nobel înaintea lui Heinrich Theodor Böll, azi uitat de contemporanii lui şi, neapărat, de cei din Târgu Jiu, unde şi-a petrecut anii de liceu şi adolescenţa.

Gorjeanul amintit regretă într-o reuşită şi demnă tabletă postată pe Facebook faptul că urbea amintită n-a găsit loc numelui lui Petru Dumitriu pentru o stradă, pentru aula liceului Tudor Vladimirescu, pentru o sală a muzeului sau un bust în parcul târgului.

Adaug şi eu aici că trista nerecunoştinţă a contemporanilor marelui autor al capodoperei ”Cronica de familie” l-a urmărit şi în Bucureşti, unde n-au găsit nici ei, contemporanii lui,    o stradă, măcar, în Bucureşti sau o piaţetă sau un bust în grădina Cişmigiu, să-i dea numele,  cu excepţia unei plăci pe blocul în care ”a trăit şi a creat înainte de plecarea în exil (1960) scriitorul Petru Dumitriu. 1924-2002”. N-au fost mai generoşi cu opera lui scrisă în emigraţie, din cele peste 18 romane, culegeri de nuvele şi eseuri, dacă au fost tipărite trei sau patru în ţara care azi l-a uitat definitiv. Nu mai vorbesc de înscrierea lui măcar între membrii post-mortem ai Academiei, care şi ea l-a uitat până şi în viaţă fiind, când a fost de două ori invitat în oraşul pe care l-a descris inegalabil. Şi nu este singurul ”caz” în care trista nerecunoştinţă a contemporanilor s-a revărsat cu asupra de măsură.

Gorjeanul pomenit a publicat întemeiat şi binevenit gazetăreşte în continuarea tabletei lui şi prima însemnare despre trista nerecunoştinţă şi a târgujienilor faţă de Petru Dumitriu, publicată chiar în anii vizitei postdecembriste a emigrantului, primul mare autentic dizident aparţinând lumii noastre scriitoriceşti.

L-am cunoscut îndeaproape pe Petru Dumitriu, bucurându-mă de atenţia lui, în ipostaza mea de redactor cultural al Radiodifuziunii şi îmi amintesc azi că ultima vizită la el acasă s-a petrecut cu trei sau patru zile înainte de plecarea lui definitivă, protestară, din ţară, când am venit să-i iau, culmea ironiei istoriei, o tabletă dedicată romancierului sovietic emigrant şi el la Paris şi apoi întors în ţară, romancierul Alexei Tolstoi. Poată mai există în arhiva Radioului manuscrisul acestui text.

La scurta întoarcerea postdecembristă din Franţa a celebrului scriitor român de talie europeană, invitat de preşedintele Ion Iliescu, şi fiind însoţit tot timpul de consilierul prezidenţial Eugen Mihăescu, preţuit de oaspete în mod deosebit ca unul din marii pictori şi graficieni români de faimă mondială, fost şi el imigrant, a ţinut să se întâlnească cu mine şi am şi luat masa împreună în sufrageria vilei lui Gheorghiu-Dej, în care a fost găzduit, iar apoi, acceptând sugestia mea, am făcut o plimbare cu marele scriitor septuagenar prin Bucureşti, oprindu-ne la o cafenea instalată pe stâlpi pe malul lacului Herăstrău, cafenea-restaurant cunoscută sub  numele de ”La Fitze”, la o cafea rece în care plutea gheaţa albă a bulgărului de frişcă parfumată. Petru Dumitriu şi-a amintit, şi ţin bine minte:

”- Eram atunci (în anii gloriei lui bucureştene) numai noi doi, Barbu (Eugen Barbu) şi cu mine. ”Ţăranul”(Marin Preda) nu era pe aceeaşi treaptă a ierarhiei. Mi-aduc aminte că am băut la Paris o bere cu Barbu, la o cafenea, şi i-am spus: Barbule, să nu-ţi treacă prin cap să rămâi aici, în ”Extremul Occident” (titlul romanului său apărut în Occident). Fiindcă noi cei din Est, transfugii, cum ni se spune, n-avem nicio şansă, alta decât să se folosească de noi.”

Mi-aduc şi eu aminte că în epocă, Eugen Barbu mi-a spus şi mie secretul important al vizitei lui la Paris, întâlnirea cu Petru Dumitriu la o bere, când acesta l-a avertizat chiar aşa, zicând să nu-i treacă prin cap să rămână la Paris.

În acea plimbare prin Bucureşti, i-am sugerat să facem o vizită la Capşa, unde el avea o masă rezervată sub ferestrele restaurantului celebru care dădeau din Calea Victoriei înspre Casa Armatei.

Capşa, din nefericire, fiind duminică, era închisă?! Nu fusese încă renovată şi cumpărată de noul proprietar de după revoluţie, Marian Bucur.

”La Fitze”, am avut prilejul să aflu şi cine a fost modelul fizic al personajului Davida, care şi dă titlul nuvelei cuprinsă în ”Cronica de familie”. Eu bănuiam şi susţineam public până atunci că personajul era Marta Nicolescu, fiica preşedintelui Academiei Române, matematicianul Miron Nicolescu.

”- Nu, zice Petru Dumitriu, nu Marta este prototipul Davidei, ci o fată, o elevă de liceu care stătea cu un etaj mai sus faţă de apartamentul în care locuiam cu soţia mea de atunci Henriette Yvonne Stahl, o elevă care la prânz, când eu mă întorceam acasă, ea cobora vijelioasă, cu un ghiozdan în mână; se ducea la liceul Iulia Haşdeu, elevă în clasa a XI-a. Era fiica criticului Vladimir Streinu (Iordache), în închisoare atunci, şi a unei descedente din mica boierime din capitala Ţării Motrului, Baia de Aramă. Acesta este modelul statuetei de artă Tanagra care mi-a inspirat portretul Davidei.”

Director general al Teatrului Naţional fiind, mai târziu,  i-am spus povestea actriţei Ileana (Usi) Iordache (Streinu), societară de onoare a primei scene, care a izbucnit în plâns fericită, mama ei, Boieroaica, fusese şi ea scriitoare asemenea mehedinţencei Sarmiza Cretzianu, care a scris şi ea despre această mică boierime în cartea ”De pe Valea Motrului: poveşti cu boieri, panduri şi mirese codane”.

Îmi mai amintesc din întâlnirea cu Petru Dumitriu o clipă care de atunci m-a urmărit toată viaţa. La plecarea de la cafeneaua ”La Fitze”, bărbatul frumos şi puternic de odinioară care dădea tuturor, fie că-l iubeau sau pizmuiau pentru succesele lui literare, hărăzite să-l ridice în vârful ierarhiei literare, sentimentul că el este Învingătorul cu ochii albaştri despre care Elvira Godeanu îmi spunea că atunci când l-a cunoscut pe plaja de la Eforie, într-o vară, ”ne-a lăsat pe toate câte eram şi toate frumoase fără aer, fascinate”, era acum, septuagenar, un bătrân vlăguit şi ros de viaţă, iar când s-a ridicat de pe scaun să ne plimbăm prin Bucureşti am avut sentimentul că văd, aşa uşor încovoiat cum era, un cocor bâtrân, obosit, păşind greu, nesigur şi trist şi care ştia că niciodata nu-şi va mai putea lua zborul care-l făcuse cândva atât de cutezător.

Din păcate, noi trăim astăzi într-o lume analfabetă şi dezumanizată, zile nefericite când abia avem acces la cimitir să punem o lumânare la mormântul unui părinte, unui bunic, unui străbunic, unui neam care ar trebui să constituie recunoştinţa noastră şi recunoaşterea că aparţinem unei identităţi naţionale şi de credinţă.

Ca să nu mai vorbim despre recunoaşterea meritelor unor personalităţi care au făcut gloria acestei identităţi naţionale.

P.S. Într-o convorbire cu poetul şi ziaristul Marius Tucă, în cadrul emisiunii ”Marius Tucă Show”, preşedintele Academiei, Ioan-Aurel Pop, continuându-şi intervenţiile în presă din ultima vreme, vorbeşte din nou admirabil despre rolul hotărâtor al Bisericii noastre ortodoxe în existenţa poporului român, rostind adevăruri fundamentale demne de o ”carte de înţelepciune şi învăţătură” pe care cei de azi, de ”la opincă până la vlădică”, au datoria să o pună la căpătâi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite