Societate

articolul anterior articolul urmator

Tristesse oblige

0
25 Jun 2010 21:45:23
radu paraschivescu

Pierderea cuiva drag se trăieşte între patru pereţi, cu lacrimile tale şi amintiri despre amândoi.

Maşina trece pe lângă autobuzul în care mă aflu, plimbând o făgăduială lăbărţată pe geamul din spate („pe lunetă", îmi suflă un duh tehnic): DENISA, NU TE VOM UITA NICIODATA. Am un frison. Cu câteva luni mai devreme, văzusem aceeaşi maşină rulând încet, în fruntea unui cortegiu funerar pe patru roţi, în timp ce femeia de la volan înţepenise cu mâna pe claxon, într-o tânguire mecanizată. La primul semafor, autobuzul se opreşte în dreptul maşinii şi am ocazia să arunc o privire curioasă. La volan se află aceeaşi femeie de atunci - fardată, cochetă şi fredonând cu nonşalanţă ceva doar de ea auzit.

Cuvintele galbene pe fond fumuriu sunt tot acolo. Majuscularea lor atrage atenţia şi le spune oamenilor că jalea persistă. Moartea cuiva drag e comercializată în mijlocul străzii şi livrată spre consum trecătorilor. Din fericire, biata Denisa nu poate vedea că dispariţia ei a fost transformată în storcător de batiste. Cât despre promisiunea-autocolant de pe luneta maşinii, ea pare videoecoul unui angajament luat de suporterii lui Dinamo la moartea lui Cătălin Hâldan: „Te vom iubi mereu". Cu amendamentul că declaraţia suporterilor se mulţumeşte să vegheze o peluză, ferindu-se să cutreiere bezmetic prin oraş.

Două gânduri se zbat să străpungă kitsch-ul întâmplării. Primul, care îmi vine-n minte când maşina pleacă de la semafor, lăsând în urmă autobuzul, este felul diferit în care tratăm începutul şi sfârşitul. Opinia publică şi balaurul mediatic ignoră naşterea şi privilegiază moartea. Ziarele au pagini întregi rezervate deceselor, dar niciun rând despre naşteri. Tortul ştirilor TV e de neconceput fără câteva felii funerare. Prima zi de viaţă, cea în care, cum spune un om al cetăţii, „ni se strecoară condamnarea la moarte în buzunarul genetic", e considerată banală şi nu merită atenţie.

Prin contrast, clipa sfârşitului adună reporteri curioşi, automate de propagat durerea, bocitoare cu normă de vaiete şi psihologi divorţaţi de realitate. Pe arcada zilei de pe urmă, o mână invizibilă ciopleşte un vers-alibi: „Fiecare om când moare este împărat". În ospăţul de zi cu zi, singurul preparat care nu lipseşte din meniul media e rântaşul de lacrimi. Şoferiţa elegantă n-o va uita pe Denisa, dar, ajunsă acasă, va deschide televizorul şi va nimeri peste alte victime la căpătâiul cărora, alături de cruci, stau reporterii şi punctele de audienţă.

Paradoxali cum ne e naturelul, deşi vrem să trăim mult, neglijăm viaţa şi ne deschidem larg simţurile spre moarte. Al doilea gând, stârnit de afişarea aproape impudică a regretului, vizează egoismul celui care comite un asemenea gest. Un om care îşi împodobeşte maşina cu un manifest al doliului te obligă să-i împărtăşeşti cumva necazul. El iese din rama familiei sau a locuinţei şi te somează să fii măcar sobru, dacă nu cernit, să preiei asupră-ţi măcar o parte din durere. Nu contează că te pregăteai să-ţi serbezi ziua, că primiseşi o floare sau ţi se publicase un poem. N-are importanţă că ţi-a născut soţia, ai câştigat la loto sau te pregăteai să pleci la Florenţa. „Tristesse oblige".

Trâmbiţată în public, durerea celuilalt îşi întinde umbra asupra ta şi te sileşte să te autofalsifici. Să te comporţi altfel decât ţi-ai dori. Să simulezi empatia pioasă, bănuind că, în caz contrar, egoistul care şi-a expus suferinţa pe taraba publică te va acuza de egoism. Ei bine, nu. Pierderea cuiva drag se trăieşte între patru pereţi, cu lacrimile tale şi amintiri despre amândoi. Când ieşi pe stradă şi încerci să mulgi compasiune de la vecini şi pietoni, nu faci decât să năruieşti două coloane pe care ar trebui să sprijine templul fiecărei fiinţe: demnitatea şi discreţia.


Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările