Un an nou mai bun pentru moravurile publice

Mai toată lumea ştie ce ne lipseşte, ce nu merge cum ar trebui, ce-ar fi de sperat ca să ne reaşezăm măcar în condiţia normalităţii, dacă nu în aceea a funcţionalităţii optime. Stăm prost cu spitalele, cu şcolile, cu autostrăzile, cu prestaţia politică a guvernanţilor, cu prestaţia politică a Opoziţiei, cu legile şi cu respectarea lor, cu rigoarea profesională a gazetarilor etc.

Articol preluat din Dilema veche

Dar sînt şi lucruri care, la prima vedere, par „secundare“, „marginale“, în raport cu dificultăţile şi eşecurile majore enumerate mai sus. În realitate, tocmai pentru că nimeni nu pare să le ia prea în serios, efectul lor subversiv, proliferarea lor toxică se dovedesc, pe termen mediu şi lung, grav primejdioase.

E vorba, mai întîi, de limba română. Şi apoi de civilizaţia comunitară, de tradiţia, tot mai stinsă, a bunei-cuviinţe, a bunei creşteri, a bunelor moravuri. Despre degradarea limbii române am vorbit în repetate rînduri. Nu poţi fi patriot, cum se laudă peste tot „vedetele“ vieţii noastre publice, dispreţuind exigenţa folosirii corecte şi, dacă se poate, expresive a limbii materne. Or, la toate nivelurile, se vorbeşte din ce în ce mai prost româneşte. Pocirea cuvintelor (incluzînd, între altele, mutarea accentului firesc, uzual, de pe o silabă pe alta), ignorarea gramaticii, improprietatea termenilor, incapacitatea de a construi o frază corectă şi inteligibilă, limbajul standardizat, formulările rudimentare, semidoctismul, incultura – sînt fapte de experienţă curentă, atunci cînd ascultăm, vrînd-nevrînd, discursul multor politicieni, al unor jurnalişti (pentru care, totuşi, limba ar trebui să fie un instrument esenţial), dar şi al „omului de pe stradă“, al noilor generaţii (elevi şi profesori deopotrivă), al „românului de rînd“, cînd e invitat de vreun reporter să-şi dea cu părerea pe o temă sau alta. Sîntem ameninţaţi, cu un subton apocaliptic, că se doreşte dezmembrarea ţării, că se lucrează la surparea identităţii şi suveranităţii naţionale, pe scurt, că ţara e în pericol. Dar tocmai asta se întîmplă dacă încetăm să ne mai recunoaştem în limba fondatoare a culturii noastre, dacă batjocorim axa însăşi a profilului nostru spiritual, „patria“ lexicală pe care au grădinărit-o, uneori în condiţii vitrege, cei de dinaintea noastră.

Destructurarea limbii merge mînă în mînă cu destructurarea moravurilor. Nu mai există reguli de bună purtare, decenţă a replicii, respect pentru un comportament public politicos, preocupare pentru responsabilitatea pedagogică a gesticulaţiei noastre cotidiene, mai ales cînd ea se produce dinaintea unui public numeros. Vedem, mereu, politicieni atacîndu-se unii pe alţii golăneşte, „purtători de cuvînt“ cu maniere de caftangii fuduli, ziarişti simţindu-se, în studiourile de televiziune, ca la un şpriţ cu gaşca de cartier sau ca la un concurs de bancuri interzis minorilor… Zi de zi, inventarul derapajelor „de scenă“ creşte. Avem de toate: stilul şmecher, stilul bălos, stilul hipercompetent, stilul „Bă boilor!“, stilul cap în gură, stilul băşcălie de gang, stilul ţaţă ofuscată, stilul mătuşică nedreptăţită, stilul băiat fin, stilul plutonier-major, stilul solemn, stilul volubilităţii incontinente, stilul „partidul nu greşeşte“, stilul „ba tu“, stilul vedetei răzgîiate, stilul „prost dispus“, stilul scandalagiu, stilul „dăştept“, stilul şef de sală, stilul prostului iluminat, stilul Coriolan Drăgănescu, stilul ciomag, stilul băţ prin gard, stilul şefă de cadre, stilul „băieţii veseli“, stilul „eu nu v-am întrerupt!“, stilul „altă întrebare“, stilul „hă, hă, hă!“ şi cîte şi mai cîte, material inepuizabil pentru ample studii de socio-psihologie, geopolitică şi melancolie…

Exemple se pot da, din păcate, din toate taberele şi de pe toate canalele de televiziune. E drept, unele sînt mai „convingătoare“. E, de pildă, de negîndit ca într-o emisiune de mare rating dintr-o ţară civilizată, protagonistul ei (notoriu) să facă, pentru noul an, urarea următoare: „Anul următor să fie unul odios pentru foarte multe javre de pe lista mea. Fie ca javrele să se tăvălească în chinuri groaznice, la care să contribui şi eu din gros (…). În 2018 să le ia dracul plus moartea pe javre!“ La fel, e cu totul insolit ca un gazetar de meserie („Am fost întotdeauna foarte conştient de valoarea mea“ sună „profesiunea sa de credinţă“) să-i califice pe demonstranţii din stradă (indiferent cine-ar fi) drept „proşti“ şi pe demonstrante drept „hidoase şi dizgraţioase“, pentru a culmina cu „mi-e silă de voi“. Evident, libertatea presei şi libertatea de expresie sînt sfinte. Dar, ca şi libertatea protopărinţilor noştri din Rai, orice libertate e şi o capcană. Se poate transforma în „libertăţi“ smintite, în libertinaj, în bunul plac al oricărui flăcău încîntat de sine. Fapt e că nici la BBC, nici la CNN, nici la ARD sau ZDF, nici la TF1, pe scurt nicăieri unde există criterii, principii, respect pentru public (şi pentru sine!), asemenea pitoreşti exotisme nu sînt cu putinţă. 

P.S. Apropo de gazetărie: din cînd în cînd, o doamnă de la Evenimentul zilei reia, în paginile de care se ocupă, texte – sau fragmente de texte – din ceea ce public. Nu îmi cere permisiunea, alege ce i se pare dînsei mai „bengos“, ba, uneori, îmi pune şi poza. Mi se spune că, odată ce un text a fost tipărit, el devine „bun public“ şi poate fi folosit liber de oricine. OK! Nu-mi rămîne decît să fiu flatat… Problema e că doamna cu pricina citează şi texte pe care nu le-am scris! De pildă, „o postare pe reţelele de socializare“. Dar eu nu „postez“ pe nici o asemenea reţea, nu am Facebook (deşi mi se spune că mi-a fost „confecţionat“ aşa ceva), nu scriu decît în Dilema veche, articole preluate, de obicei, şi de blog-ul Adevărul. Atît! Orice altă sursă e un fals. Rog, deci, mai multă precauţie gazetărească.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.