Un gest normal atât de rar

Alexandru Puiu, salvatorul unui copil prins sub maşina căzută în Dâmboviţa, ne reînvaţă ce este normalitatea

Înainte de a declanşa mişcări ample pro-parapet şi înainte de a vedea ce primar e vinovat pentru scoaterea gardurilor de pe Dâmboviţa se cuvine să mulţumim unui seamăn care, în loc să scoată telefonul şi să posteze imagini pe Facebook cu maşina căzută în râu, a ales să sară în apa rece şi să încerce să salveze vieţi.

Alexandru Puiu este numele eroului care a salvat un copil dintr-o maşină care a plonjat în apa rece a Dâmboviţei. Din relatările lui dar şi ale altora aflăm că, pe margine, după ce automobilul a căzut în apă, se strânseseră mai mulţi oameni care filmau sau fotografiau tragedia. De pe cealaltă parte a râului, Alexandru a sărit în apă şi, cu eforturi imense, a reuşit să scoată un copil din maşină şi să-l salveze înainte de a ajunge la locul accidentului poliţia sau salvarea.

În mod normal aceste ştiri sunt repede mestecate de presă şi trecem uşor mai departe fără să ne uităm în urmă. E o datorie să ne oprim şi să ne gândim mai mult la asemenea întâmplări. Gestul lui Alexandru, firescul său – a plecat de la locul tragediei înainte ca poliţiştii să-l întrebe de sănătate şi înainte să fie declarat erou – este o floare rară în zilele noastre. 

De obicei trecem pe lângă tragedii fără să întoarcem capul sau, mai rău, încercăm să scoatem ceva din ele extrăgând repede telefonul din buzunar şi distribuind imagini pe reţelele de socializare. La ce ajută asta? La nimic, evident, în afară de coincidenţa că am nimerit acolo cu sau fără treabă şi nu în altă parte. Când pozăm sau filmăm o tragedie nu ne mai întrebăm dacă nu cumva suntem acolo cu un alt scop. Şi, eventual să ne întrebăm, cum probabil a gândit Alexandru Puiu, dacă nu ne-a aşezat Dumnezeu în acel loc şi moment ca să salvăm un seamăn imobilizat căruia i se scurge viaţa cu fiecare clipă pierdută.

Mă uit la declaraţiile eroului Alexandru Puiu care spune că a sărit în ajutor pentru că acesta a fost primul său impuls: „Nu am făcut chestia asta ca să ies în evidenţă. De ce am sărit în apă? Pentru că aşa e normal. Aşa ar fi trebuit să facă cei din jur, mulţimea. Ăsta ar fi trebuit să fie primul impuls”. Şi acum încerc să mă gândesc când am simţit ultima oară că trebuie să ajut în locul instinctului de conservare, al comodităţii şi suficienţei?

„E un gest normal“, spune Alexandru. Şi, totuşi, mă întreb de ce acest gest normal ne iese atât de rar în faţă? Astăzi, a oferi ajutor cu riscul punerii în pericol a integrităţii noastre a devenit o excepţie şi ea trebuie răsplătită. Cumva, înainte de a căuta vinovaţii pentru lipsa gardurilor de protecţie de pe Dâmboviţa şi înainte de a semna petiţii on-line furioase împotriva primarilor, se cuvine a mulţumi. Nu doar pentru o viaţă pe care Alexandru Puiu a salvat-o ci pentru că ne reaminteşte puţin despre o normalitate uitată.