Un „metaphone” pentru Petrila
0Ştiţi ce este un „metaphone”? Nimeni nu ştie, pentru că este unic în lume, dar vor afla toţi cei care se vor trece prin Oignies, orăşel din bazinul minier din Nord-Pas-de-Calais din Franţa. Un fel de Valea Jiului din România.
„Metaphone”-ul este o imensă clădire-instrument-muzical, o sală de spectacole care produce ea însăşi muzică: este căptuşită cu o carapace sonoră din plăci din materiale diverse, iar în pereţii exteriori şi în bolţi sunt încastrate diverse corpuri de instrumente - orgă, percuţii, xilofoane – legate la un sistem central de megafoane. Un ovni arhitectural şi muzical, care poate adăposti concerte şi spectacole ca o sală clasică cu o mie de locuri, dar care respiră şi singur, producînd muzică precum o orchestră. Locul unde este creat acest metafon îl face de fapt să fie excepţional.
Excrescenţă culturală a zonei (post)industriale, timpan al pământului, corzi vocale ale galeriilor subterane: acest instrument de muzică urbană a fost conceput de designerul –arhitect de sunete Louis Dandrel ca parte a proiectului de conversie a unui fost sit minier al Franţei. Clasat astăzi Monument Istoric şi înscris în patrimoniul mondial al UNESCO ca „peisaj cultural evolutiv”, situl „9-9bis” aparţine fostului bazin minier din Nord-Pas-de-Calais, care, înfloritor prin exploatarea cărbunelui în anii 30, a fost închis definitiv de francezi în 1990. Şi reconvertit. 23 de ani mai tîrziu zona nu e un deşert postindustrial, clădirile n-au fost rase de pe faţa pământului ca o plagă ruşinoasă, ci integrate identităţii în evoluţie a locului.
3 zile de concerte de muzică experimentală, actuală, dar şi de fanfară (o tradiţie în regiunea de nord a Franţei) şi prima operă muzicală creată pentru „metafon” dau viaţă în această vară localităţii Oignies, aflată la 25 de km sud de Lille şi la 20 de km de Lens, într-o zonă, în logica trecutului, de şomaj şi dezafectare economică. Metafonul e însă un plămîn nou: în locul minerilor care altădată scobeau pămîntul, noii coloni vor fi turiştii şi artiştii invitaţi să experimenteze, compună, creeze în ateliere şi rezidenţe de creaţie muzicală prin care urbea îşi dă sieşi o nouă şansă.
Dărîmare.Decapare.Plantare
Zona e un fel de Valea Jiului, orăşelul metafonului este un fel de Petrila.
Patrimoniul industrial minier de la Petrila n-a fost încă ras de pe faţa pămîntului. Asta înseamnă că îşi poate găsi încă „metafonul” său. Că nu e prea tîrziu, aşa cum s-a întîmplat în alte locuri din România, la Iaşi, de pildă, unde din situri industriale generoase precum CUG (combinatul de utilaj greu) sau Nicolina (fabrica de utilaje), sub presiunea potenţialului imbiliar, n-a mai rămas nimic: devalizate şi lichidate sistematic, în locul lor a răsărit, în cel mai bun caz pentru comunitate, o hală de supermarket. Deşi în 2002 se pare că figura pe lista monumentelor istorice ale direcţiei locale de specialitate, Turnul de apă, cu o istorie de 120 de ani, din incinta fostei fabrici Nicolina, a fost pur şi simplu dărîmat la începutul anului 2013.
Conversia unui sit costă bani, de ordinul milioanelor de euro. Pînă la banii publici (inclusiv europeni) necesari unei conversiuni de o asemenea complexitate, e nevoie în amonte de interes, de idei, şi concret, de studii de (pre)fezabilitate. Culmea este că, în cazul Petrila, ele deja există. În mai a avut loc la Petrila a doua parte a programului „Petrila. Patrimoniul industrial ca sursă de regenerare urbană. Atelier româno-francez de arhitectură”. Organizat de artistul Ion Barbu prin Fundaţia culturală Condiţia Română şi arhitecţii Cristina Sucală prin ADERF (Asociaţia Studenţilor şi Doctoranzilor din Franţa), Ilinca Paun şi Ina Stoian prin UAUIM (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu) şi Dragoş Dascălu de la Facultatea de Arhitectura Cluj, proiectul a fost finanţat parţial de Ordinul Arhiecţilor şi de Uniunea Arhitecţilor din România, în parteneriat cu autorităţile locale. Studenţi la arhitectură, profesori, arhitecţi, peisagişti şi sociologi din Franţa şi din România s-au întîlnit la Petrila în două etape, în 2012 şi 2013, pentru a identifica structurile cu valoare patrimonială şi pentru a căuta soluţii adaptate pentru ca această parte a sitului minier să poată fi păstrată, securizată şi convertită în mod funcţional. Ce vor de fapt să evite viitorii arhitecţi şi profesorii lor? Ştergerea definitivă a identităţii locului, îngroparea trecutului industrial care, regenerat inteligent, poate deveni, pe termen lung, sursă de activitate economică. Aşadar, dărîmăm tot sau imaginăm că „hala de steril” poate deveni o fabrică de materiale de construcţii? Deocamdată, cu bani dela Banca mondială şi la cerinţele Uniunii Europene, statul român s-a angajat să închidă minele nerentabile şi să reabiliteze situl din punctul de vedere al impactului în mediu. Soluţia tehnică, care rezolvă problemele de securitate fizică şi chimică a terenului şi a mediului, este cea de demolare a structurilor existente, decaparea solului la o adîncime de doi metri şi replantarea unui strat vegetal. (costurile acestei operaţiuni şi detalii se pot vedea pe site-ul ministerului economiei, ump.minind.ro: „Proiectul Închiderea Minelor, Refacerea Mediului şi Regenerare Socio-Economică (Minerit II), în valoare de 120 milioane USD, este finanţat prin împrumtul BIRD 4759 RO aprobat prin legea nr. 167/2005 şi se extinde pe o perioada de 5 ani”).
Cristina Sucală, arhitectă care lucrează în Franţa, preşedintă pînă de curînd a ADERF, spune că situl minier de la Petrila are o frumuseţe aparte:„S-au conservat clădiri şi structuri care sunt vestigii ale unei arhitecturi industriale foarte frumoase. E cazul puţului construit în 1930, cu o adîncime de 600 de metri, cu o balustradă intactă, o construcţie încărcată de viaţa a generaţii de mineri care au colonizat zona începînd cu 1865.” Plecînd de la ceea ce au văzut pe loc, printre cîinii maidanezi - astăzi paznici ai locurilor, şi după ce au stat de vorbă cu localnici şi foşti mineri, studenţii participanţi la ateliere au imaginat numeroase proiecte autosustenabile economic care să încurajeze autoantreprenoriatul local şi aproprierea locurilor de către petrileni. Tinerii s-au gîndit că centrul civic al oraşului Petrila (care nu are propriu-zis un centru) s-ar putea foarte bine reamenaja, cu toate utilităţile sale - primărie, poştă, bancă etc, în clădirile restaurate ale sitului minier, recuperîndu-se funcţional şi creativ arhitectura industrială de sfîrşit de secol XIX şi în acelaşi timp locul geometric a ceea ce a fost cândva inima Petrilei. O parte din clădiri ar putea fi investite de localnicii cu spirit întreprinzător pentru a dezvolta aici o fabrică de materiale de construcţii, dincolo una de artizanat. Printre idei se află chiar şi construcţia unei hidrocentrale. Participanţii la atelierul de industrii creative au imaginat punerea în practică a unui „muzeu difuz” al vieţii cotidiene a minerului care ar include coloniile şi ansamblurile de locuit interbelice şi din anii 50, fostele săli şi cazinouri ale muncitorilor şi funcţionarilor, etc. Obiectele de infrastructură, precum podurile rulante din exterior sau puţul cu skip ar putea fi păstrate ca sculpturi cu valoare memorială. Muzeul, în faza finală, ar fi articulat cu săli de conferinţe, centru de cercetare şi arhiva mineritului, ceea ce va putea atrage fonduri şi granturi de cercetare. De asemenea, în clădirile „salvate”, restaurate şi securizate, locuitorii vor putea, în schimbul plăţii utilităţilor, desfăşura diverse activităţi ale comunităţii, precum nunţi, petreceri locale, dar şi expoziţii sau proiecţii de film.
Colonia Rîsa-Plînsa
La rîndul său, artistul petrilean Ion Barbu – care s-a investit, cu spirit, în proiectul de salvare a Petrilei, imaginează situl minier convertit într-un vast muzeu antropologic, funcţional şi ludic în acelaşi timp. Într-o vară, da, m-aş duce la Petrila ca să văd sau să vizitez : Galeria Mondială a Caricaturii Negre – colecţie de desene umoristice despre umorul subteran; Colonia Rîsa-Plînsa - un spaţiu artistic virtual, al primelor aşezări minereşti; Diaporama Mineriadelor - o asumare ludică a istoriei recente; Centrul Contemporan de Teatru, Muzică şi Film în spaţiul care adăpostea casa cazanelor şi a compresoarelor; ”Casei Epocii de Aur” – construcţia unei case de colonie chiar în incinta Minei Petrila, echipată de la A la Z cu recuzita ''Epocii de Aur''; restaurantul ''Abataj Camera Str.5'' şi barul ''Abataj Frontal Str.3''... (alte proiecte şi idei pot fi găsite la http://www.colonialiterarapetrila.ro/amintiri.htm , http://petrilafeeria.tripod.com/ )
Se caută, aşadar, un „metafon” pentru Petrila. O utopie? Nu chiar...Primul pas ar fi depunerea unei cereri la Ministerul Culturii pentru ca situl de la Petrila să fie clasat de urgenţă „sit de patrimoniu”. Această clasare ar împiedica soluţia radicală actuală, respectiv dărîmarea sa. În sfîrşit s-ar putea afirma, în România: nu e prea tîrziu.
Se încarcă comentariile...
