Un (simplu) gând şi îndemn cu drag, de Ziua Copilului

FOTO: Shutterstock

1 iunie, Ziua Copilului. La ştiri, veşti despre cei trei copii mici care au murit înecaţi şi alţi patru care sunt daţi dispăruţi în urma inundaţiilor în Prahova. Pe Facebook, în feed-ul meu însă, doar urări de ”La mulţi ani” către copiii mari şi mici şi zeci, sute de postări prin care oamenii arată cât de frumoşi şi fericiţi erau ei când erau mici, cu poze care mai de care. Nu, nu spun că ar trebui să ne concentrăm pe ştirile negative, însă...

Atâta vreme cât copiii mor înecaţi din cauza proastei infrastructurii sau din cauza WC-urilor din curtea şcolilor româneşti, mie imi e greu să mă bucur cu adevărat de semnificaţia acestei zile. Da, mă doare pentru că mă gândesc cum un bebeluş de nouă luni a fost înghiţit de ape ieri, alături de alţi doi copii puţin mai mărişori. 

Niciun copil nu ar trebui să moară din cauza unor ruperi de noi. Niciun copil nu ar trebuie să piară într-o fosă septică, în curtea şcolii. Niciun copil nu ar trebui să moară de foame. Niciun copil nu ar trebui ignorat. Ca adulţi, avem obligaţia să le protejăm drepturile. 

De foarte mulţi ani, de prin adolescenţă, de când am avut primul loc de muncă, la 16 ani, am început să sărbătoresc cum cred eu de cuviinţă ziua de 1 iunie: am oferit în fiecare an, în această zi, mici cadouri şi dragoste şi copiilor mai puţin norocoşi, mai puţin fericiţi, mai puţin iubiţi. Pentru că nu costă nimic să le oferi, iar pentru ei, gestul înseamnă atât de mult.

Ştiu, prima oară ne gândim la copiii noştri sau ai rudelor şi este perfect în regulă, însă copiii singuri din ţara asta cui rămân? Copiii săraci, romi, cu dizabilităţi, abandonaţi sunt stigmatizaţi, discriminaţi, maltrataţi. Noi, adulţii, uităm că cei mici au nevoie cel mai mult de iubire şi atenţie. Lucrurile materiale contează mult prea puţin pentru ei.

Gândul mă duce în trecut, la momentul când aveam şase ani şi îmi era tare foame. Mă uitam prin geamul magazinului din curtea şcolii şi mă gândeam că aş fi în stare să sparg geamul cu o piatră şi să bag mâna prin grilajul de după geam, doar ca să iau un corn cu mac. Dar îmi era ruşine. Nu puteam să o fac dar nici nu mai puteam să suport foame. Tot privindu-l, parcă simţeam textura şi gustul. Dap, foamea e tare rea când eşti mic şi nu înţelegi de ce alţi copii au ce să mănânce, iar tu nu ai. Nu ştiu cât am stat cu ochii pironiţi în vitrină, când o învăţătoare s-a apropiat de mine şi şi-a scos din geantă o felie de pandişpan auriu şi pufos. Mi-a întins-o şi mi-a zâmbit. E greu de pus în cuvinte ce am simţit atunci însă nu am uitat-o niciodată pe acea femeie. Gestul ei a însemnat mult pentru mine, copilul de atunci. 

Totul e să fim în stare să trecem dincolo de noi, nevoile şi dorinţele noastre şi să privim şi către ceilalţi, mai ales către copii, chiar dacă nu sunt ai noştri. 

Azi am cumpărat un mic cadou pentru singura mea nepoată, are doi ani şi o văd destul de rar. Îmi e tare dragă Dar totodată, am luat multe dulciuri şi alte chestii mici pe care le-am împărţit în drumul spre muncă micuţilor voioşi şi iubiţi dar şi celor singuri şi trişti pe care i-am întâlnit pe drum, care habar n-au că azi este ziua lor. Dacă deschidem puţin ochii, îi vedem peste tot în jurul nostru. Fie că sunt singuri sau însoţiţi de părinţii lor, care au aceeaşi privire tristă şi goală. „Da, ce să facem, sărăcia din ţară e de vină”, auzeam de la diverse cunoştinţe. Hai să mergem mai departe de o simplă constatare şi să facem ceva concret pentru copii. Fie că donăm o sumă infimă din salariu, fie că alegem un caz şi cumpărăm unui copil ghetuţe, fie că reacţionăm când un părinte ţipă la copilul lui. Secretul e să o facem constant şi cu drag! 

Îmi amintesc zeci de cazuri peste care am dat în ultimii ani: copii singuri, desculţi, flămânzi de iubire. Ai cuiva şi ai nimănui... Iar trecătorii le aruncau priviri urâte, îi înjurau printre dinţi sau priveau prin ei, anulându-i complet.  Mi-ar plăcea să cred că ne este bine când căutăm să facem bine şi celui de lângă noi, indiferent de culoarea pielii, de numărul de clase absolvite, de mirosul pe care îl emană. 

Copiii sunt minunaţi. Trebuie doar să îi privim cu atenţie şi să ne pese cu adevărat de ei. La mulţi ani, dragi copii mici şi mari, ai noştri şi ai nimănui!