Un altfel de muzeu al comunismului

Cine vizitează Berlinul are posibilitatea, între multe alte atracţii muzeale, de a vizita şi un inedit Muzeu al RDG (DDR Museum, în germană). Amplasat pe malul râului Spree, chiar unde începe Insula Muzeelor, Muzeul (fostei) Republici Democrate Germane poate fi un model pentru ce ar trebui să fie, eventual, un Muzeu al Comunismului la noi.

Mai întâi, pentru că, în organizarea acestui inedit Muzeu al RDG (care, apropo, este privat), nu a fost omis nici un aspect simbolic. De pildă, muzeul e amplasat pe teritoriul părţii estice a Berlinului, chiar dacă astăzi puţini turişti şi chiar nemţi ar mai şti cu precizie pe unde trecea Zidul Berlinului, care împărţea oraşul în două lumi. De asemenea, nu este un spaţiu mare şi nici impozant: cu toate că a fost o perioadă traumatică, comunismul nu a ocupat decât puţin peste patru decenii din istoria îndelungată a Germaniei.

Dar, în acelaşi timp, vecinătatea Insulei Muzeelor şi întreaga zonă (cu Opera de Stat, fostul Palat Regal, în curs de reconstrucţie, Muzeul Naţional de Istorie a Germaniei şi Universitatea Humboldt) transmit semnalul clar că perioada comunistă face parte din istoria Germaniei şi trebuie, în consecinţă, cunoscută şi asumată.

Muzeul este amplasat într-un subsol, care (re)creează de la bun început atmosfera dominantă din perioada comunistă: una marcată de suspiciune, frică, fereală. Definit drept "Un muzeu în sertare", instituţia are un caracter interactiv, stimulând vizitatorul să se implice în descoperirea exponatelor. Multe sunt ascunse în sertare, care trebuie deschise: metaforă a secretomaniei care domina lumea comunistă, dar şi o recunoaştere a faptului că tinerii de azi nu mai ştiu nimic despre acea epocă. Dacă vrem ca ei să afle, trebuie să îi includem în poveste, altfel vor rămâne indiferenţi.

Muzeul a grupat pe categorii tematice toată istoria (scurtă şi lipsită de glorie) a fostei Germanii comuniste: economia, viaţa politică, represiunea, propaganda, cultura, armata, Zidul, petrecerea timpului liber, spaţiul privat şi spaţiul public, relaţiile cu celelalte state socialiste etc. Totul, reprezentat printr-un permanent dialog între o naraţiune istorică limpede şi echilibrată şi exponate (obiecte şi documente) autentice.

Atitudinea generală faţă de istoria fostei RDG este - în pofida faptului că la Berlin şi în landurile estice mai sunt destui nostalgici, poate mai mulţi decât la noi - una foarte inteligentă, amestecând o firească ironie ştiinţifică faţă de o epocă grotescă, a minciunii şi terorii, cu o la fel de necesară reconstituire a trecutului. O reconstituire rece, nepartizană, atentă la nuanţe şi la amănuntul că, totuşi, 17 milioane de germani au fost obligaţi de aranjamentele postbelice să trăiască pe pielea lor odiosul experiment comunist. Aceşti oameni au fost siliţi - dacă nu au găsit curajul sau resursele de a trece peste Zid - să îşi continue existenţele şi chiar să fie creativi, indiferent de regimul impus de ocupaţia sovietică. Muzeul le este dedicat şi lor, vrând-nevrând, căci a-i ignora (cu suferinţele, bucuriile, reuşitele şi laşităţile lor) ar însemna tocmai să legitimăm postum idealul comunist: o istorie din care omul, ca fiinţă concretă, să fie eliminat.

Felul în care arată şi este organizat Muzeul RDG poate constitui un model pentru un eventual Muzeu al Comunismului în România. Şi, mai ales, un îndreptar al erorilor de care trebuie să ne ferim, ca şi al dificultăţilor de care ne vom lovi, dacă ne vom decide cu adevărat (şi nu doar ca propagandă electorală) să înfiinţăm un asemenea muzeu.

Dintre acestea din urmă, mă mulţumesc să semnalez una singură, de care nu am auzit pe nimeni vorbind: un asemenea muzeu nu poate fiinţa fără exponate autentice. Or, obiectele produse în perioada 1948-1989, care să poată fi expuse, sunt extrem de puţine, dispersate între mai multe colecţii publice şi private, iar specialiştii în restaurarea lor sunt încă şi mai puţini. Înainte de a discuta cominatoriu despre "neo-"  sau "cripto-comuniştii" care s-ar opune deschiderii unui Muzeu al Comunismului, ar trebui, totuşi, să ne asigurăm că avem ce expune în el. Şi dacă "zestrea" de obiecte autentice este reprezentativă pentru viaţa românilor sub comunism sau reflectă doar (in)capacitatea noastră actuală de a strânge câteva obiecte aleatorii.

Dar, nu ştiu de ce, sunt sceptic că un muzeu al comunismului în România va fi posibil prea curând. Scepticismul meu vine din faptul că, spre deosebire de germani, şi de cehi, şi de unguri, nu suntem gata să ne înfruntăm deschis trecutul comunist, să ni-l asumăm în întreaga lui complexitate, să-l privim nu cu detaşare, sau încrâncenare, ci cu responsabilitate. Din păcate, subiectul stârneşte prea multe pasiuni, şi tentaţia de a-l folosi drept instrument în lupta politică. Unii se văd deja având un monopol asupra trecutului. De fapt, poziţia faţă de existenţa lui reflectă - dacă mai era nevoie! - fracturile din societate. Germanii s-au regăsit, solidari, după 1989. Asta le-a dat tăria de a trece peste controverse şi de a avea un astfel de muzeu. Pe noi anii de după 1989 ne-au dezbinat. Iar un astfel de muzeu ar fi, ca multe alte iniţiative de agest gen, un motiv în plus de confruntare, de dezbinare. Putem să-l facem şi mâine. Dacă ne asumăm cu toţii costurile existenţei lui. Şi nu de bani este vorba. Dacă am fi fost gata să ni le asumăm, acum el ar fi existat. Dar nu suntem...