Unde sunt colindele de altădată?

Pe unde umbli prin România, răsună de zor Jingle Bells şi hituri internaţionale de iarnă într-o repetiţie fără sens. Ai spune că poporul român nu are nicio colindă proprie sau vreun cântec de stea, noroc că a găsit nişte zurgălăi globish cu vorbe de neînţeles, născând un sentiment de uşurătate fără noimă. Cât de departe suntem de epifania Crăciunului românesc, în care bucuria era gravă şi uimită de miracolul Naşterii!

Atâta pasiune în a ne uita propriile obiceiuri ca să ne scufundăm în masa amorfă a unor cântece internaţionale despre Merry nu ştiu ce... Ce înseamnă pentru noi aceste kitschuri preluate la a şaptea mână, fără semnificaţie, care sunt eventual potrivite pentru shopping, nu pentru Sărbătoarea românească a Crăciunului! Şi cât de mult am pierdut pentru că, în loc să auzim Deschide uşa creştine sau alte colinde încă şi mai vechi precum La săvârşitu lumii, stăm şi ne ameţim minţile cu lucruri de nimic. Fireşte că atunci Crăciunul devine o ocazie de cheltuit bani şi o sărbătoare laică denudată de conţinut. Ce diferenţă mai este între comunismul care ne condamna la Moş Gerilă şi consumismul care transformă puritatea şi profunzimea Naşterii Domnului în competiţia lui cine cumpără mai mult?

Dacă lăsăm în risipire ceea ce ne individualizează ca neam în momentele de semnificaţie transcendentă, nu vom mai reprezenta nimic nici pentru alţii, dar nici pentru noi înşine. 

Poate părea minor, dar dacă Crăciunul românesc a devenit o alergătură după promoţii, iar mesajele de Naşterea Domnului se reduc la evergreen-uri de pe alte meleaguri, nu ne-a mai rămas de fapt nimic. Va fi un Crăciun în care în sufletele noastre de români nu se va naşte nicio emoţie şi nicio trăire adâncă. Şi atunci vom fi, de fapt, săraci şi goi, pentru că am uitat ceea ce făcea această sărbătoare să fie un moment esenţial în calendarul românesc. Naşterea venea ca o conştientizare a condiţiei umane împovărătoare, cu atât mai tragică în cazul asumării ei de Subiectul divin. Textele noastre străvechi de Crăciun nu erau cu chicoteală şi cu superficialitate, ci cu meditaţia la condiţia umană presărată de dramatism. Iar dacă uităm de ele pentru ca să ne isterizăm în goana după distracţie, noi suntem cei care pierdem, subţiind natura noastră umană complexă până la Pavlov: răspundere automată la comanda publicitarilor şi gonirea după părelnica satisfacţie a materiei.

Faptul că în România, în unele zone şi enclave etnologice mai persistă tradiţiile de Crăciun reprezintă marea noastră şansă de a nu uita din ce e constituit sufletul românesc. Dacă lăsăm în risipire ceea ce ne individualizează ca neam în momentele de semnificaţie transcendentă, nu vom mai reprezenta nimic nici pentru alţii, dar nici pentru noi înşine.