Urlet de lup

E nevoie de un urlet de lup care să clatine temeliile minciunii.

Ciuma nu e doar un bici cu pocnet năprasnic pe spinarea lumii, ci şi un simbol convenabil, indiferent de nume - pestă, moarte neagră sau mort bleue. Camus a folosit-o într-o carte alegorică despre ravagiile nazismului, însă cine se mulţumeşte să echivaleze blana şobolanilor care dau năvală în Oran cu uniformele Wehrmacht-ului ratează destule sensuri. În Ciuma lui Camus nu se vede numai manifestul existenţialist sau forajul în subteranele omului pus într-o situaţie-limită. Dincolo de coaja simbolului, de fabula lesne decodificabilă în grilă istorică, în roman se vorbeşte despre câteva lucruri care jalonează viaţa şi înalţă simpla traiectorie biologică la rangul de destin: exilul şi renunţarea, despărţirea şi neantul, solidaritatea şi rezistenţa.

Ceva asemănător îşi propune - şi, spre lauda ei, reuşeşte - Karen Maitland în „Călătoria mincinoşilor" (Editura Leda, traducere încântătoare de Luana Schidu), un roman stufos şi luxuriant, cu intarsii chauceriene, trimiteri la Boccaccio şi aventuri de tot felul. În acest caz, ciuma e tirbuşonul memoriei. Personajele care se întovărăşesc la drum prin Anglia devorată de molimă îşi spun povestea vieţii şi scot la iveală secrete pe care nu credeau că aveau să le dezvăluie vreodată. Destăinuirile sunt stropite mai degrabă cu lacrimi decât cu vin, iar fierbinţeala narativă a fiecărui călător porneşte din dorinţa împăcării cu sinele. Darea în vileag a unui episod petrecut de mult aduce linişte şi încredere. Fiorul catharctic şi exorcizarea se amestecă în retortele unde se fabrică existenţe şi identităţi de negândit până atunci. Moartea cutreieră lacom şi îşi ia tribut de pretutindeni, anunţată de urletul unui lup care sfâşie tăcerea nopţii.

Numai că lupul din romanul lui Karen Maitland nu are date de film horror şi nu se bate în palmaresuri funerare cu vârcolacii sau vampirii. Recuzita gotică nu capătă o importanţă mai mare decât se cuvine, iar scriitoarea o foloseşte ca pe o simplă proptea scenografică. Lupul ştie bine pe cine însoţeşte - să nu uităm, cartea se numeşte „Călătoria mincinoşilor". Sălbăticiunea care tulbură pacea grupului îi somează de fapt pe călători să se autodescopere. Speriindu-i, lupul îi împinge să-şi cunoască răul lăuntric, să-l admită ca atare şi să-i încerce stârpirea. Mincinoşii au trezit atenţia unui vânător implacabil al minciunii, iar dacă vor să supravieţuiască, trebuie să-şi deretice prin suflete. Până la urmă, niciun călător nu cade pradă molimei. Petele ciumei se ţin departe de grup, chiar dacă veştile proaste vin din fiecare târg. Primejdia vine dinspre petele de conştiinţă, care nu se tratează cu ierburi şi nu dispar de la sine.

Cucerit de trepidaţia romanului şi de frumoasa lui curgere în limba română, mi-am dat seama abia la sfârşit cât de oportună e apariţia lui în România acestui timp. Chiar dacă editorul recomandă „Călătoria mincinoşilor" strict ca pe o lectură de loisir, elogiindu-i suspansul, atmosfera şi strategiile de desfăşurare a terorii, mie unuia mi se pare că romanul acesta se potriveşte mănuşă României de azi. Fiindcă e nevoie de un urlet de lup care să clatine temeliile minciunii. E nevoie de împrospătarea aerului viciat pe care-l respirăm îngânând tot mai vlăguit „Bine că nu-i mai rău", „Asta e", „N-ai ce face" şi alte lozinci de abandon fatalist. Înainte de-a fi atenţi la catastrofele de peste mări şi ţări, nu strică o privire înăuntrul nostru. Mai mult ca sigur că nu tot ce vom vedea acolo ne va plăcea. Iar când vom auzi urletul lupului, vom spera ca el să ajungă şi la urechile celor care conduc alaiul. Altfel, vom călători cot la cot cu minciuna şi vom lăuda bezmetic hainele împăratului.