„Vezi, băi, ninja, că nu e ca în filme?“ – răspuns unui tânăr activist deloc zen

Un activist ne explică cum că Biserica ar fi trebuit să intervină în timpul protestelor din Vinerea Neagră trimiţând preoţii în stradă pentru a aplana spiritele – şi că în felul acesta şi-ar fi asigurat capitalul de credibilitate pentru următorii 5-10 ani.

Observaţia mi-a amintit de bancul acela cu doi poliţişti care prind un preot, îl bat măr, îl aruncă pe marginea drumului şi apoi îl întreabă „vezi, băi, ninja, că nu e ca în filme?“

Din păcate, activistul nostru se găseşte fix în rolul celor doi poliţişti din banc. În fapt, se află într-o situaţie chiar mai rea decât a celor doi poliţişti din banc. Să explic de ce (înainte, link către articolul său aici).

Acei doi poliţişti din banc se comportă ca şi cum s-ar afla în totalitate în afara creştinismului – ca şi cum nu ar fi văzut niciodată un preot. Activistul nostru, însă, a văzut de multe ori un preot, ştie ce este acela un preot, sau cel puţin crede că ştie, şi totuşi vrea să-l trimită să „medieze“ la protest. Între pietrele şi invectivele protestatarilor şi jeturile de gaz ale jandarmilor – ca şi cum preotul ar fi un super-jandarm, sau un soi de ninja.

Spre deosebire de cei doi poliţişti din banc, activistul nostru se află pe un teren îndoielnic, în toate sensurile cuvântului. În cele ce urmează, am în vedere nu atât persoana care a „certat“ BOR că a ratat o ocazie de PR prin faptul că nu şi-a trimis preoţii să medieze la proteste, ci categoria din care face parte. O categorie pe care o denumesc, generic, „activistul“.

Activistul este îndoielnic chiar prin îndoielile pe care le formulează. Criticile şi sugestiile lui au un ton foarte curios; care aminteşte de acel soi de intervenţii şi întrebări ignorante ale căror singură menire este aceea de a întrerupe un discurs într-un spaţiu public. Activistul nostru se va plânge că clopotele bisericilor sună precum clopotele şi că preoţii se îmbracă cu sutane pe stradă; ca şi cum am fi în vreun fel mai liberi dacă toţi jandarmii care ne dau cu gaze lacrimogene în faţă la protest ar fi jandarmi îmbrăcaţi în civil şi infiltraţi prin mulţime.

Aceşti activişti se vor întoarce, brusc, pe călcâie şi vor insulta Biserica pentru că nu a putut să împiedice cele două Războaie Mondiale, pe care bunicii lor progresişti nu au vrut să-l împiedice; şi despre care nimeni nu a declarat, vreodată, că ar fi în stare să le împiedice, cu excepţia unora dintre membrii acelei şcoli de sceptici progresişti şi cosmopoliţi care au fost şi sunt principalii duşmani ai Bisericii. Tocmai lumea anti-clericală şi agnostică era cea care profeţea, mereu, zorile păcii universale; e aceeaşi lume care a fost, sau care ar fi trebuit să fie, ruşinată şi pusă în încurcătură de apariţia războiului universal, în secolul al XX-lea.

Cât despre părerea generală că Biserica a fost discreditată de cele două Războaie sau că Biserica a fost ruşinată şi pusă în încurcătură de protestele din zilele trecute – activiştii noştri ar putea la fel de bine să spună că Arca lui Noe a fost discreditată şi pusă în încurcătură de Potop. Atunci când lumea greşeşte, nu face decât să demonstreze că Biserica are dreptate. Biserica este confirmată în adevărurile sale de credinţă nu prin faptul că fiii şi fiicele ei nu păcătuiesc, ci prin faptul că aceştia păcătuiesc.

Dar acest fapt scoate în evidenţă atitudinea acestor activişti faţă de întreaga tradiţie religioasă – ei se află într-o stare de împotrivire faţă de ea. Aceşti oameni au intrat într-o stare intermediară, au căzut într-o vale undeva pe la mijlocul drumului din care nu pot să vadă nici înălţimile din faţa lor, nici înălţimile din spatele lor. Nu pot ieşi din penumbra controverselor din jurul creştinismului. Nu pot să fie creştini şi nu pot să se oprească din a fi anti-creştini. Toată atmosfera în care trăiesc este o atmosferă de împotrivire: îmbufnări, îndărătnicie, critici meschine. Încă trăiesc în umbra credinţei, şi au pierdut lumina credinţei.

Cel mai prost judecător dintre toţi este omul care e cel mai dornic să sară şi să judece; creştinul prost educat care se transformă, treptat, în agnosticul prost dispus, încâlcit în coada unei dispute al cărei cap nu l-a priceput niciodată, apăsat de un soi de plictiseală ereditară de care nici n-are habar (şi prelungită deja de generaţii), şi deja obosit să audă ceea ce n-a auzit nicicând.

Nu judecă creştinismul cu calm, aşa cum l-ar judeca, de exemplu, un călugăr zen; şi nu-l judecă aşa cum ar judeca Budismul Zen sau chiar Islamul. Nu poate, printr-un efort al imaginaţiei, să aşeze Biserica la câteva mii de kilometri depărtare, în cerurile stranii ale răsăritului, şi să o judece imparţial, ca pe o pagodă asiatică. Se spune că marele St. Francis Xavier, care a fost doar la un pas de a reuşi să aşeze Biserica în China ca pe un turn mai înalt decât orice pagodă, a eşuat în parte deoarece discipolii săi au fost acuzaţi de confraţii lor misionari că i-au reprezentat pe cei Doisprezece Apostoli cu veşmintele şi trăsăturile faciale ale chinezilor.

Însă ar fi mult mai bine să-i vezi pe apostoli ca pe nişte chinezi sau japonezi, şi să-i judeci cu detaşare ca pe nişte chinezi sau japonezi, decât să-i vezi ca pe nişte idoli lipsiţi de trăsături, construiţi doar ca să fie demolaţi de iconoclaşti; sau ca pe nişte ţinte numai bune să fie lovite de nişte băieţi cu cagule ieşiţi să arunce cu pietre la protest.

Ar fi mai bine să vezi întreaga poveste ca pe un cult din Asia îndepărtată; mitrele episcopilor ca pe ornamentele ceremoniale înalte ale unor misterioşi călugări zen; toiegele lor pastorale ca pe beţele încolăcite ca nişte şerpi purtate într-o procesiune japoneză; să vezi cartea de rugăciuni ca pe un obiect la fel de fantastic precum roata budistă de rugăciuni. Atunci cel puţin nu ne-am mai pierde calmul aşa cum par să-şi piardă unii dintre gânditorii sceptici calmul – ca să nu mai vorbim de uzul raţiunii.

Anticlericalismul lor a devenit o atmosferă, o atmosferă a negării şi a ostilităţii din care nu pot să scape. În comparaţie cu ea, ar fi mult mai bine să vezi creştinismul ca ceva de pe un alt continent, sau de pe o altă planetă. Ar fi mai filozofic să priveşti, indiferent, la călugării zen, decât să mârâi, veşnic şi fără sens, la preoţi şi la episcopi – şi să-i acuzi când că umblă în civil, când că umblă în sutană; când că se implică prea mult în politică; când că nu se implică deloc în politică şi nu intervin ca să medieze între civili şi jandarmi la protest.

Ar fi mai bine să treci pe lângă o biserică de parcă ar fi o pagodă, decât să stai veşnic în pridvor, incapabil fie să intri înăuntru şi să dai o mână de ajutor – fie să ieşi afară şi să uiţi.

Pentru aceia pentru care o simplă împotrivire a devenit, astfel, o obsesie, recomand, în mod serios, efortul imaginativ de a-i vedea pe cei Doisprezece Apostoli ca pe nişte japonezi – ca pe nişte călugări zen sau ca pe nişte luptători ninja, la fel ca în bancul de la început. Cu alte cuvinte, le recomand acestor critici să încerce să fie la fel de nepărtinitori faţă de sfinţii creştini pe cât sunt faţă de înţelepţii sau de războinicii păgâni.

P.S.: Faptul că reiau parţial în acest răspuns ideile unui text scris cu aproape 90 de ani în urmă nu este deloc întâmplător. Acest activist căruia îi răspund îşi propunea, într-o postare recentă de pe Facebook, să ne demonstreze cum se aplică „the soft touch“ împotriva Bisericii. Textul său nu este, în nici un caz, un exemplu de „soft touch“ – este un exemplu de „hard touch“, la fel de greoi precum mersul sau răsuflarea unui troll. Aşadar, aceşti noi şi tineri activişti ar putea cel puţin, înainte de a repeta, într-un mod chiar mai jalnic dacă se poate, greşelile pe care le-au făcut înaintaşii lor progresişti, să citească cel puţin textele clasice şi arhicunoscute despre subiect. Le pun la dispoziţie, după cum am zis, ideile principale ale unui astfel de text – este vorba despre capitolul introductiv al capodoperei lui G.K. Chesterton, „The Everlasting Man“. Deoarece ştiu că acestor activişti le plac foarte mult lucrurile noi, şi pun valoare, aproape în exclusivitate, doar pe lucrurile noi – traducerea acelor fragmente de text pe care le-am adaptat aici este nou-nouţă, şi îmi aparţine.