Viaţă de refugiat în România: Între războaie şi ploşniţe

Pentru unii, România este capătul de drum. Altora le este escală. Au intrat cum au putut aici şi aşteaptă, în adăposturile pentru azilanţi, şansa unei noi vieţi.

Pe tabla albă din sala de curs, Mădălina Mihai conjugă şi declină. „... i-a arătat televizorul cel nou”. Cui i l-a arătat? Cine i-a arătat? Ce i-a arătat? Sala nu este foarte mare, spaţiul comprimat apropie omul de la tablă de cursanţi. Sunt două lumi care se întretaie flagrant: ţinuta sport a firavei profesoare de limba română şi conservatorismul Orientului Mijlociu, bătător la ochi.

Din bănci vin, timid, răspunsuri. Au început să înveţe o limbă care nu seamănă cu nimic din ce au auzit până acum. Dar învăţarea limbii române e primul pas spre o nouă viaţă. Una de schimb, cumpărată cu toate durerile despărţirii de lumea de acasă. Refugiul nu e o alegere. Este o soluţie de avarie.

ARCA - curs de limba română pentru migranţi

În sala de curs din dosul peretelui de sticlă de la parterul fundaţiei ARCA sunt vreo 15 cursanţi. Majoritatea femei. Nu sunt doar refugiaţi. Unul dintre băieţi a venit din Egipt să studieze medicina în România şi nu a luat încă o decizie cu privire la viitorul lui. Şcoala care te face medic e lungă, se pot întâmpla atâtea, în toţi anii ce vor veni. Cei mai mulţi, însă, au fugit dintr-un acasă răvăşit de războaie. S-ar fi dus oriunde ar fi găsit o uşă deschisă şi o mână întinsă. Unii s-au oprit în România pentru că e cel mai apropiat cap de pod spre Occident. Cei mai mulţi dintre beneficiarii cursului de limbă română al fundaţiei ARCA au avut deja aici pe cineva din familie şi au găsit o comunitate înrădăcinată care le-a deschis o uşă şi le-a întins o mână.

Sunt 20.000 de sirieni care trăiesc în România. Printre ei, Fatima. A plecat de acasă în urmă cu patru ani. Era deja război. A învăţat limba şi, între timp, şi-a găsit un loc stabil de muncă, la o firmă care pune în practică ideile creativilor din publicitate. Când am vizitat-o noi făcea un fel de croitorie. Cu un cuţit electric decupa la dimensiunile finale un banner pe care tot ea l-a imprimat, mai devreme.

Jurnalistul Mazen Rifai cunoaşte comunitatea siriană din România cum puţini alţii. I-a întâlnit, în ultimii ani, pe cei care au venit în România să rămână sau să plece, dar şi pe cei care au plecat şi s-au întors. „Şi mie mi-ar fi plăcut să trăiesc în Germania. Alt stat, alt respect faţă de oameni, alt sistem medical, altă economie. Dar mulţi s-au întors pentru că nu s-au putut integra. S-au simţi, acolo, ca nişte roboţi care trăiau doar pentru a munci”.

Statul paralel din Baicului

„Valul” de refugiaţi de pe Marea Neagră s-a oprit, cum s-a terminat vara. Marea Neagră e prea capricioasă, nu-ţi dă speranţe, cum dă Mediterana. Refugiaţii care aleg să intre pe aici în Europa au nevoie de alte rute. Pentru unii, România este capăt de drum. Altora, însă, le este escală. Au intrat cum au putut aici şi aşteaptă cuminţi, în adăposturile pentru azilanţi, oportunitatea de a pleca mai departe. Sau şansa de a începep aici o viaţă nouă.

Căminul din Baicului

În centrul pentru azilanţi din Bucureşti nu reuşim să intrăm. Este a doua oară când încercăm. Prima dată, după strădanii repetate de a lua legătură cu responsabilul pentru relaţii publice din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări, ni s-a promis că vom fi contactaţi. Nu am fost. O lună şi jumătate mai târziu, răspunsul la cererea de a sta de vorbă cu un azilant în locuinţa lui temporară şi de a vedea cum arată căminul a fost negativ. Ni s-a spus că ar fi nevoie de „demersuri” care durează „o perioadă mai mare de timp”. Surse din EASO, oficiul UE pentru sprijinirea solicitanţilor de azil, ne-au mărturisit că nici măcar omologilor europeni ai IGI nu le-a fost permis accesul în căminul de refugiaţi din cartierul bucureştean Baicului.

Poate că răspunsul la nedumerirea noastră a venit când nu mai aveam nici o speranţă, de la unul dintre internii acelui cămin. Pe una din băncile parcului învecinat, adolescentul ne vorbeşte despre ploşniţe, pureci şi mucegai. Nu îşi găseşte toate cuvintele în limba română pe care, de şase luni de când a ajuns în Bucureşti, o învaţă la o şcoală din cartier. Unde nu-l ajută nici vocabularul englez ne arată prin semne. Se cutremură de fiecare dată când îşi plimbă degetele pe braţ, ca şi cum s-ar sui pe el o insectă. Apoi ne spune despre cererile repetate adresate autorităţilor pentru un spaţiu mai omenesc. Şi despre o organizare de tip mafiot a vieţii din cămin.

„De patru ori ne-am plâns poliţiei şi ne-au promis că ne mută din cameră. Dar irakianul Abu, care împarte camerele, îi ajută numai pe irakienii lui. Pe noi, ceilalţi, nu. Pe sirieni, palestineini, pakistanezi sau afghani, nu.”

Căminul e populat cu diverse personaje şi poveşti. De la familii decimate de război la tineri care au refuzat lupta sau care au luptat de partea nepotrivită şi au reuşit să evadeze după ce au fost capturaţi de rivali. Unul dintre ei, un palestinian, ne arată că ar fi preferat să moară decât să mai fie torturat: are braţul stâng crestat transversal din doi în doi centimetri. Are o poveste impresionantă dar pe care e cam greu să o verifici. Trage nervos dintr-o ţigară şi nu te priveşte, când îţi vorbeşte. Nu ridică ochii negri din pământ. La final vrea să ne pozăm cu el şi cu keffiehul în culorile steagului palestinian pe care îl poartă la gât. E una din primele seri reci din preajma iernii româneşti. În Germania e mai frig, dar frigul ar fi ultima problemă, crede tânărul palestinian.

Azzam Kassas: Nu-mi pasă pe cine angajez, dacă munceşte cum trebuie.

Când patria se rezumă la bucătăria de acasă

Azzam Kassas are o cafenea în apropierea celui mai mare stadion de fotbal din România, Arena Naţională din Bucureşti. Ferestrele dau spre un mic lac. Pereţii sunt plini cu etajere pe care zeci de narghilele îşi aşteaptă clientela - o lume pestriţă, aşa cum, de altfel, este Orientul Mijlociu: oameni de afaceri care pun ceva la cale, elevi între ore sau în locul lor, arabi, europeni, fumători de şişa, băutori de ceaiuri sau cafele. Cu greu îl prinzi pe Kassas mai mult de câteva minute. Îi sună telefonul, îl caută un partener de afaceri, trebuie să fugă la bancă. Trăieşte de ani buni cu familia în România şi a deschis mai multe afaceri. E unul dintre personajele importante ale comunităţii siriene. Şi-a apropiat oamenii, sărindu-le în ajutor. A angajat, la cafenea, şase refugiate siriene. Peste drum a mai deschis câteva prăvălii. O măcelărie, un fast-food şi un mic local în care sirienii se strâng cu familia extinsă pentru a sărbători diverse evenimente. Trebuie să-l vizităm, ne îndeamnă Kassas, are un băiat care coace acolo cele mai bune fatayer jebneh, o minunăţie de plăcinte şi pizze arăbeşti.

Mustafa face cele mai bune fatayer jebneh.

Mustafa, patiserul lui Kassas, are 24 de ani şi vine din nordul-estul Siriei. E kurd. Drumul lui spre România a fost infinit mai simplu decât odiseea multora dintre refugiaţi, printre care tatăl lui. Nu a parcurs aventura miilor de kilometri pe picioare sau în remorci închise, fără un orizont prea clar. Mustafa a venit adus de tatăl lui, şi a plecat de acasă cu gândul să îşi găsească un loc în vest. A ajuns în Suedia, dar nu s-a adaptat acolo. Aşa că s-a întors, a învăţat repede limba română şi face, acum, plăcinte cu brânză, spanac sau pastă de măsline. „Nu-mi pasă pe cine angajez, dacă munceşte cum trebuie. Şi dacă munceşte bine, sigur va şi câştiga bine”, spune Kassas.

Aşa a gândit şi Felix Adrian Lazăr, când a angajat-o pe Fatima. Sunt lucruri pe care nu le discută cu ea, nu din stinghereală, ci pentru că, pur şi simplu, unele lucruri nu se discută cu angajaţii. Nici despre colegii săi români nu ştie cu exactitate dacă ţin sau nu post. Credinţa ar trebui să fie o chestie foarte personală.

Fatima: Aici e familia mea.

El a avut nevoie de un croitor bun, iar Fatima s-a dovedit a fi cea potrivită. De fapt, nici nu a prea găsit români interesaţi de poziţia pe care a scos-o la concurs. Iar formalităţile birocratice au fost la fel de simple ca şi în cazul oricărui cetăţean cu drept de muncă. „Aici e familia mea. Iar România este de acum casa mea”, spune Fatima. Are 47 de ani şi nu a lăsat nimic în urmă, în Siria. „Războiul nu se va termina. Nu mai am niciun motiv să mă mai întorc acolo.” Poate ni s-a părut nouă, dar a avut grijă să nu plângă de faţă cu noi. Şi mai e ceva ce-i trădează dorul de casă: felurile arăbeşti de mâncare pe care, din când în când, le împarte cu noua ei familie de români.

Cristian Ştefănescu pentru Deutsche Welle