Viaţa în România: Gradina extraordinară a mătuşii Margareta

De ce le place străinilor să vină în România şi pleacă încântaţi de aici? Pentru că întâlnesc o formă de viaţă adevarată, mai ales la ţară, dispărută demult la ei. De aproape un sfert de secol, de când vin aici, de două-trei ori pe an, n-am întâlnit niciun compatriot – chiar niciunul – care să nu se emoţioneze în faţa ospitalităţii româneşti. Dacă mă gândesc bine, unul singur… dar avea o faţă de idiot.

Atenţie, asta nu înseamnă că au găsit raiul pe pământ. Dacă resping toate clişeele stupide care circulă despre ţara aceasta, dacă o apără cu dinţii la ei acasă contra prejudecăţilor, ei ştiu bine că românii sunt nemulţumiţi de funcţionarea societăţii lor. Şi au dreptate!

Totuşi, întorşi acasă, le strălucesc ochii când se uită la fotografiile frumoaselor momente pe care le-au trăit, ale întâlnirilor uimitoare, dar simple totodată, pe care le-au avut… ca cea cu tuşa Margareta, în curând centenară, pe care am întâlnit-o la Simeria. Nu mă pot abţine să nu v-o povestesc.

Când baţi la poartă la tuşa Margareta, trebuie să aştepţi un moment… până coboară de pe scara pe care s-a suit să-şi culeagă ultimele mere. 350 de kilograme anul acesta. Să străbată gradina asta extraordinară, „copilul” ei, de care are grijă de decenii, straturile de fasole, cartofi, roşii, varză, printre cireşi, caişi, peri, tufele de cimbru, mentă, leuştean, evitând să calce daliile, gladiolele, crizantemele, care îi colorează anotimpurile… sau, împrăştiind găinile când iese din pivniţă, printre funiile de usturoi şi de ceapă.

La aproape 98 de ani, mătuşa Margareta îşi găseşte fericirea contemplând această gradină exuberantă, pe care a creat-o singură şi de care are grijă ca o mamă. Pe vremuri, a făcut cursuri de pomicultură, a cumpărat cărţi de grădinărit, a învăţat să tundă pomii, să altoiască, şi chiar să vindece cu ajutorul plantelor. E mândră să la arate musafirilor, care pleacă negreşit cu un borcan de dulceaţă în geantă sau cu o sticlă de sirop de zmeură.

Multă vreme şi-a făcut propriul vin din strugurii proprii. Vara, te îmbie cu o felie de lubeniţă răcită în găleată, jos în fântână. Cât ai clipi din ochi, prepară o ciorbă pentru nepoţii care apar fără să anunţe, o friptură de pui cu murături de casă, vorbind neîncetat cu unii şi cu alţii şi face şi un tort minunat cu cremă.

„Îţi dau banii, tu conduci tot… numai să nu faci datorii”

Ea singură, tuşa Margareta ilustrează destinul tuturor oamenilor simpli, pe care nefericirile istoriei Romaniei ar fi trebuit să-i dărâme, dar care au trecut peste încercări păstrând esenţialul: să rămână demni.

Născută în 1915 într-o familie de ţărani din judetul Sălaj, Margareta a crescut împreună cu trei fraţi şi o soră, ocupându-se de cele 16 vaci şi 2 cai de rasă de la ferma familiei. Tatăl său a fost o vreme ajutorul primarului din Şimleu Silvaniei, orăşel în inima viilor, unde se făcea şampania românească cea mai cunoscută. Mama sa era unguroaică, acasă vorbeau ungureşte, deci tuşa mai pastrează accentul respectiv. Nu a făcut decât patru clase, nevoită să renunţe la şcoala unde se vorbea româneşte, pentru că nu înţelegea. „E destul pentru fete ”, a hotărât tatăl, care şi-a trimis băieţii la studii sau la o meserie, unul dintre ei devenind medic veterinar.

Fată drăguţă, Margareta a întâlnit înainte de război pe Simion, mecanic de locomotivă, cu care s-a măritat şi a plecat în centrul ţării, la Simeria, pentru toată viaţa. „Bărbatul meu nu a vrut ca eu să merg la serviciu”, spune doamna, „se temea că găsesc pe altul” adăugând maliţios „o, aş fi găsit !”.(Mătuşa Margareta în tinereţe  FOTO: Arhivă personală)

Simion, « pita lui Dumnezeu », i-a dat o singură lege :  „Îţi dau banii, tu conduci tot… numai să nu faci datorii”. Deci Margareta s-a ocupat de toate. A cumpărat terenul, a construit casa, la 500 de metri de gară, a pus mână la construcţie. A desenat singură planul camerelor… după mobila pe care o primise zestre : „bufetul are 3 m lungime, deci îmi trebuie o bucătărie de măcar 4m… dulapul, 2,5 m înălţime, deci plafonul trebuie să fie de 3 m”…

Au trăit acolo fericiţi, regretând doar că nu au avut copii, fără să fie totuşi scutiţi de condiţiile grele de viaţă impuse de comunişti. „Când au venit, au luat tot de la oamenii care aveau, ca să dea la golani”, îşi aminteşte Margareta. „N-am crezut că or să stea mult”. O parte din pământul pe care l-a moştenit, i-a fost confiscat. Nu l-a recuperat niciodată.

Vorbind cu merele, cu perele…

La revoluţie, când avea 74 de ani deja, tuşa a aplaudat „cu amândouă mâinile” : „De-acum o fi bine !”. Dar, atentă la actualităţi la televizor, s-a trezit la realitate. „Tot ăia au rămas la putere. Ei se îmbogăţesc şi noi rămânem săraci”. Nici nu s-a dus să voteze la ultimele alegeri, filozofând: „Aştept să se întoarcă lumea în direcţia cea bună”.

Nostalgică, tuşa Margareta îşi vede viaţa defilând prin faţa ochilor: „Am venit aici cu căruţa… acum mă plimb pe autostradă”.

Viaţa continuă pentru Margareta, care trebuie să se descurce cu cei 700 de lei pe lună, pensia după soţul decedat acum 16 ani. Face totul acasă, desfundă chiuveta, repară prizele. Ca pe vremuri, merge la piaţă să-şi vândă fructele şi legumele. Cele mai bune momente le petrece în raiul ei, vorbind cu merele, cu perele, încurajându-le: « O, tu poţi să mai creşti un pic »…  « Ce frumoasă eşti! »

De un an, doi, tuşa a încetinit ritmul, regretând că nu mai poate munci şi se mulţumeşte să stea să-şi privească „grădina extraordinară”.

Nostalgică, tuşa Margareta îşi vede viaţa defilând prin faţa ochilor : „Am venit aici cu căruţa… acum mă plimb pe autostradă”.