Video Ileana şi Romulus Vulpescu: „A dispărut ruşinea, baza moralităţii”

Romulus şi Ileana Vulpescu sunt revoltaţi de calitatea slabă a textelor publicate în limba română

Cunoscuţii scriitori Ileana şi Romulus Vulpescu spun că lipsa unei clase de mijloc puternice afectează mediul social din România, scoţînd la suprafaţă tot ceea ce este mai respingător în oameni.

„Refugiaţi" într-o bucăţică de Bucureşti pierdută din ochi de aşa-zisa modernitate, Ileana şi Romulus Vulpescu îşi trăiesc senini anii senectuţii. Stau de vorbă cu plăcere despre lumea de altădată, despre literatură, despre istorie şi despre toate cele cu care s-au îndeletnicit de-a lungul vieţii. Cu ei Dumnezeu a fost generos, presărîndu-le nenumăraţi „talanţi" atît pe tărîmul minţii, cît şi pe cel al sufletului.

Invitaţii „La masa Adevărului" din această săptămînă resimt poverile timpurilor noastre, însă nu abandonează răfuiala cu prostul gust, cu mitocănia şi cu impostura. Statura intelectuală îi obligă să rămînă în joc, pînă la capăt, chiar dacă „priveliştea" e dezolantă. Rîndurile care urmează sînt o invitaţie la reflecţie, lansată de doi intelectuali „de modă veche" care ţin neapărat ca materialele de presă ce fac referire la ei să fie scrise cu „î" din „i", acolo unde este cazul. Dincolo de asta, rămân cîteva idei aşternute „La masa Adevărului" cu speranţa mărturisită că vor da rod bogat, într-o perioadă de secetă prelungită.

CARTE DE VIZITĂ

- Romulus Vulpescu s-a născut la 5 aprilie 1933, la Oradea.
- Licenţiat în Litere - limba şi literatura română (1955).
- Este scriitor (poezie, proză, teatru, eseu, traduceri), editor şi publicist.
- Membru al Uniunii Scriitorilor (1959-1995).
- A publicat, printre multe altele: Poezii, 1965; Proză - exerciţii de stil, 1967; Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970; Procesul Caragiale-Caion (teatru), 1973; Versuri (1948-1993); Hîncu - ba! (polemici, opinii, controverse), 2002.
- Senator independent (a candidat pe listele FSN) în legislatura 1990-1992.

CARTE DE VIZITĂ

- Ileana Vulpescu s-a născut la 21 mai 1932, la Bratovoeşti, judeţul Dolj.
- Licenţiată în litere - limba şi literatura franceză (1958).
- Cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române (1959-1975).
- Membru al Uniunii Scriitorilor (1972-1995).
- Este căsătorită cu scriitorul Romulus Vulpescu din 1958.
- Unul dintre romanele sale, „Arta conversaţiei", a devenit bestseller înainte de 1989.
- Ultimul roman - „Notă informativă bătută la maşină", Editura Tempus, 2011.

„Adevărul": Ce mai înseamnă astăzi termenul „imoral", în accepţiunea dumneavoastră?

Ileana Vulpescu: Eu vă dau un răspuns de dicţionar, ca unul care a fost redactor la două dicţionare. Este o persoană care ignoră moralitatea, ştiind ce este moralitatea.

Nu v-am întrebat întîmplător, pentru că în spaţiul public pare să fi dispărut această noţiune.

I.V.: Vreau să vă spun că a dispărut ruşinea care este baza moralităţii şi, dispărînd ruşinea, s-a ajuns aici. Este un mod de a te afişa cu atîta indecenţă cînd eşti bogat, într-o lume în care majoritatea este săracă. Or, această indecenţă eu o consider o dovadă de imoralitate.

Aşadar, imoralul este un om care cunoaşte ce este moralitatea...

I.V. Da. Spre deosebire de amoral - „a"-ul acesta vine din greacă şi este alfa privativ, neagă o calitate a unui adjectiv. Deci, dacă spui „amoral" înseamnă că acesta nu ştie ce este morala. Imoral este cu totul altceva.

Romulus Vulpescu: Imoralul e conştient de starea sa, amoralul e mai departe de asta.

Sînt foarte multe situaţii în care impresia generală este de amoralitate, nu de imoralitate.

R.V.: Bine, ideea că nu ştiu istoria cuvîntului, mă rog... Dar să ştiţi că o anumită formă de mitocănie în manifestare, un anumit „manelism" erau şi înainte. Toate astea sînt ca tatuajul, pe care eu îl consider un fel de manelism al pielii. Parcă ar cînta pielea manele. Domnule, este ceva de groază şi mai sînt şi „manele" colorate... Am văzut şi prin filme, dar şi în realitate.

I.V.: Ei bine, dacă s-a tatuat un preşedinte al Statelor Unite, şi încă unde!, ce să ne mai mirăm...

Şi în Antichitate se practica tatuajul...

R.V.: Bine, dar faptul că au existat mitocani şi în Antichitate nu ne scuză pe noi, astăzi, daţi-mi voie!

I.V.: În orice caz, asta dovedeşte un lucru: că tot ce este prost se perpetuează. De fapt, s-a remarcat şi în genetică. S-a remarcat că ceea ce este defect se moşteneşte mereu. Nu este obligatoriu că dacă ai avut ochi albaştri şi ai fost deştept să moştenească şi urmaşii. Dar dacă ai avut un tîmpit în familie, oricînd mai poate apărea un alt tîmpit. Deci, genetica asta este! Indiscutabil. Este un fapt care se dovedeşte valabil în societate.

Oricînd... Dar parcă proporţia e alta, în momentul de faţă.

 I.V.: Da, este. E vizibil. Eu nu spun că nu sînt oameni bogaţi în toată lumea, dar modul de a afişa acest lucru lezează sufletul unei populaţii întregi. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, acolo unde este o clasă de mijloc care trăieşte onorabil, care nu duce grija pîinii de a doua zi, nu interesează aşa ceva. Dacă fiecare are ce-i trebuie, n-au decît să fie alţii bogaţi. Dar cînd sînt pensii sub 700 de lei şi cînd, dacă ai 730 de lei pensie, ţi se taie subvenţia la căldură, cînd vezi nunţi de un miliard, de două sute de mii de euro, nu e în regulă...

Cum vi s-a părut ultima nuntă din această categorie?

R.V.: Iertaţi-mă, nu mă interesează nici cît negru sub unghie. Am citit astăzi... Domnule, ce să spun, m-a luat groaza cînd am văzut. Ce a făcut Monica Columbeanu, ce a făcut ailaltă şi aşa mai departe... M-am crucit ce a ajuns România. Şi posturile de televiziune fac acelaşi lucru. Mai jalnic este că unele posturi comerciale sînt infinit mai decente decît aşa-zisul post public. Adică decît posturile publice, pe care le plătim obligatoriu.

Da, plătim şi radioul public...

R.V.: Noi nu mai ascultăm radio de nu ştiu cîtă vreme, dar îl plătim, or este abuzivă chestia asta, pe lîngă alte lucruri.

Ce credeţi că a dus la actuala stare de lucruri din mass-media?

R.V.: Nu ştiu... Oricum, în majoritatea cazurilor, lipsa de profesionalism a gazetarilor, a oamenilor care scriu. Eu aproape că nu mai citesc, refuz să mai citesc texte în limba română, traduceri şi altele. Mai apar romane poliţiste şi eu de astea citesc, că, în rest, literatură „din ailaltă" am eu acasă, mi-ajunge. Dar, nu considerînd literatura poliţistă un lucru de calitate, să ne înţelegem!

Sînt şi capodopere ale genului...

R.V.: Care bat de departe diverse alte lucrări... Dar, dincolo de asta, eu n-am să pricep pe cine interesează ce dau ăştia în presă. Îmi pare rău, fac un joc de cuvinte, dar şi televiziunea publică a ajuns ca o femeie publică. Numai că aia e onorabilă, că acolo dai un ban, dar ştii de ce...

I.V.: Aia munceşte.

R.V.: Or, ei nu numai că nu muncesc, dar îşi bat joc de oameni.

I.V.: Dar, revenind, cel mai uşor de stîrnit într-un om este mahalagismul. Eu ştiu persoane care, vă rog să mă credeţi, nu sînt deloc analfabete, ba chiar au şi doctorate, şi care sînt excitate cînd aud ce a mai făcut madam Cutărică, madam X, madam Y, cum a fost îmbrăcată madam nu-ştiu-care. Deci, se merge pe linia minimei rezistenţe care este mahalagismul din fiecare dintre noi.

"Cel mai uşor de stîrnit într-un om este mahalagismul."

„Maiorul Sfinţii Apostoli" şi Petre Ţuţea

Petre Ţuţea obişnuia să spună: „Am făcut 13 ani de puşcărie pentru un popor de idioţi"...

R.V.: Ce pot să vă spun... Înainte de 1989, la Uniunea Scriitorilor, venea aproape zilnic Ţuţea. Pe vremea acea - Dumnezeu să-l ierte!, că a fost un om cumsecade -, omul Securităţii era Traian Iancu. Traian Iancu era cel care dădea împrumuturile. Spre onoarea partidului, a guvernului de atunci, ca să spun aşa, au zis: „Domnule, Ţuţea ăsta n-a scris nimic, e un peripatetician, bun, de acord, dar e un mare intelectual, nu poate fi lăsat de izbelişte, aşa!" Şi i-au dat dispoziţie lui Iancu să-i dea ajutor. Ajutor, că dacă îi dădea împrumut n-avea de la cine să-l recupereze. Acum, şi cu ajutorul ăsta era o chestie: cine să ia ajutorul pentru că să i-l dea lui, direct, nu se putea. Ţuţea nu era membru al Uniunii, nu era membru al Fondului, nu era nimic, era nimeni, un nene de pe stradă. Şi atunci, Iancu a venit la cîţiva oameni, printre care şi la mine, oameni care nu cereau şi ei. Adică la din ăştia care să nu spună: „Domnule, eu iau ajutor pentru Ţuţea, dar îmi dai şi mie o mie de lei, dacă lui îi dai o mie. Sau măcar cinci sute!"

Trebuia cineva care să-i ducă toţi banii.

R.V.: Îi luam noi, dar nu-i duceam, îi trimiteam. Staţi, că au făcut şi mai frumos! În primul rînd, îi trimiteau mîncarea cu sufertaşul, zilnic, de la cantina Uniunii. Asta cînd nu mai putea veni singur la cantină. Şi pe urmă îi trimiteau acasă, de două ori pe săptămînă, o femeie care îi făcea curat, care îi spăla rufele. Domnule, vreau să vă spun că s-au comportat cu Ţuţea într-un mod extraordinar.

I.V.: Toţi preşedinţii Uniunii s-au purtat excepţional cu Ţuţea, terminînd cu Mircea Dinescu, că după aia a murit Ţuţea.

R.V.: Dar altceva am să spun, că nu asta era. La un moment dat, eu îi spun lui Ţuţea că veneau pe acolo şi nişte ofiţeri de Securitate, oficial.

I.V.: Erau doi care răspundeau oficial de Uniune.

R.V.: Veneau maiorul Achim şi Petru Pavel.

I.V.: Lui Petru Pavel îi spuneam „maiorul Sfinţii Apostoli".

R.V.: Nu ştiam care era numele de botez şi care era cel de familie. Eu nu ştiam dacă pe el îl cheamă Pavel Petru sau Petru Pavel. Aşadar, „maiorul Petru şi Pavel". Veneau în civil. Şi eu am ţinut la un moment să-i spun: „Domnule, să ştii că...". „Da, foarte bine!", a zis Ţuţea, cu glas foarte tare de s-a auzit în toată Uniunea, ca să nu fie cumva vreun dubiu. „Domnule, zice, e bine! Şi cînd mai vin, să audă ce spun şi să nu raporteze greşit, ci să raporteze ce spun eu! Să ştie de la mine. Ascultă-mă, domnule, uită-te la mine! Doi sîntem marii naţionalişti români: Ceauşescu şi cu mine! Cînd oi muri eu, rămîne numai el!" Am rămas perplex atunci, dar să ştiţi că avea dreptate.

Judecând retrospectiv lucrurile, avea dreptate?

R.V.: Noi n-am fost membri de partid, din fericire. Eu n-am fost nici UAER-ist. Ştiţi ce era: Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România. Mă rog, voiam să spun că noi n-am fost niciodată membri ai PCR şi că, la Uniunea Scriitorilor, m-a învăţat Marcel Aderca, băiatul lui Felix Aderca: „Tu să zici că eşti de acord cu politica partidului, cu tot". Până la „Lupţi cu...?" Aici le răspundeam: „Nu, eu sînt credincios!" Libertatea culturală era garantată. Ţin minte ce scandal a fost cînd am făcut noi nunta. Eu mi-am invitat colegii şi la biserică. Erau şi ovrei, şi tătari, şi turci, mă rog, de toate naţiile.

"Spre onoarea partidului, a guvernului de atunci, s-au comportat cu Ţuţea într-un mod extraordinar."

„N-a mai rămas nici un naţionalist"

Aţi scăpat de înregimentarea în PCR spunînd că sînteţi credincios?

R.V.: Da. Şi a fost o replică nemaipomenită a unuia, nu mai ştiu care. Atunci, eu purtam un lănţişor şi o cruce mică. Nu o purtam la vedere, dar cînd eram deschis la cămaşă sau nu purtam cravată, se vedea. Şi zic: „Dar cu asta ce putem face?" Nu mă puteau agăţa, că „asta" era garantată prin lege. „Vă închideţi la cămaşă!" Şi i-am răspuns: „Da, dar dumneavoastră cîtă încredere aţi putea avea într-un membru de partid care face asta?". Şi au rămas pe gânduri, dar au adăugat: „Ei, nu vă mai înnegriţi atîta!"

Simţeau că e un subterfugiu.

R.V.: Domnule, erau abuzivi, dar nu erau proşti toţi. Şi ăştia care făceau recrutări îndeobşte nu erau tîmpiţi.

Revenind la Ţuţea, ce ar spune astăzi despre România?

R.V.: Că n-a mai rămas nici un naţionalist, că a murit şi el, şi Ceauşescu. Domnule, nu ştiu!

I.V.: Pentru el cred că ar fi o mare dezamăgire. Vreau să vă spun că, pentru mine, cel mai urît an din viaţa mea - şi mulţi au fost urîţi - a fost anul 1990. Atunci m-aş fi aşteptat ca poporul român să arate unitate, şi nu dezbinarea care s-a produs. Adică era o duşmănie a românului împotriva românului pe care nu o aşteptam.

Dar nu era şi nu este asta consecinţa anilor de comunism?

R.V.: Domnule, consecinţa... În primul rînd că n-a fost comunism, dacă a fost comunism eu sînt popă catolic! Şi la catolicism pot să trec...

I.V.: Eu nu cred că în România a fost cineva comunist. Au simulat.

R.V.: În afară de ăia de la început, de nucleul ăla...

I.V.: Vreau să vă spun că eu am cunoscut o comunistă adevărată - pe Ilca Melinescu, care se chemase Vaserman, fiica unui mare farmacist din Bucureşti. Ilca Melinescu a fost într-un grup de comunişti tineri, pe vremea lui Carol al II-lea. Au fost condamnaţi la moarte. Tatăl ei, domnul Vaserman, i-a dat un asemenea şperţ lui Carol al II-lea încît li s-a comutat pedeapsa în 25 de ani de puşcărie. Fusese bătută la Siguranţă în aşa hal încât nu mai avea oase cum trebuie la picioare. Toată viaţa a umblat în nişte botoşei ortopedici. Ea era farmacistă de profesie, remarcabil de deşteaptă şi de cultivată. Deci, am cunoscut un comunist adevărat. Dar era îngrozitor de dezamăgită.

"În 1990 m-aş fi aşteptat ca poporul român să arate unitate şi nu dezbinarea care s-a produs. Adică era o duşmănie a românului împotriva românului pe care nu o aşteptam."

„Comuniştii nu ne-au spus totul"

Interesant este că foarte mulţi comunişti au provenit din zona clasei de mijloc, din zona burgheziei sau a oamenilor care au avut un anumit nivel intelectual şi financiar.

I.V.: Ce spunea Marx? Că într-o organizaţie revoluţionară capii sînt întotdeauna intelectuali. Băiatul ăsta avea tată fabricant.

R.V.: Apropo de vremurile de dinainte de 1989. Vreau să vă spun că cea mai tare amintire îmi rămîne aia cu Fidel Castro. Noi am fost foarte buni prieteni cu Geo Bogza. La un moment dat, Geo Bogza a fost invitat în Cuba, de Fidel Castro personal, care i-a trimis avion. Şi, stînd de vorbă, Geo Bogza i-a povestit că are o familie de prieteni şi că el (adică eu) ştie spaniolă, că a tradus şi din poezia cubaneză, ceea ce era adevărat. Toate astea sînt confirmate, vă arăt şi cartea poştală. Şi Fidel Castro a zis: „Păi să vină aici!". „Cum să vină aici?" „Păi scrie-i că-i trimit invitaţie prin ambasadă şi îi trimit avionul." Şi Geo Bogza îmi scrie o carte poştală: „Dragă bărbosule (că aşa îmi spunea), aşa şi aşa şi a zis să vii, că-ţi trimite avionul". El nu mai ştia adresa mea şi a scris România, Europa şi Bucureşti. A sosit cartea poştală!

Eraţi cunoscut. Oricum, „băieţii" vă ştiau. Aţi resimţit vreodată acţiunea organelor represive ale regimului?

R.V.: Domnule, sincer vorbind, nu. Nu, în ce sens: ea (n.r. Ileana Vulpescu), pe vremea aia, femeie fiind, să scrie romane şi să fie best-seller, cum a fost „Arta conversaţiei", nu se înghiţea. Nu, nu ţinea! Domnule, la ea a ţinut şi cu două ediţii, pe vremea aia!

Care credeţi că a fost cel mai nociv lucru, înainte de 1989, pe care îl decontăm astăzi? În ce zonă se resimte cel mai puternic influenţa perioadei comuniste?

R.V.: Nu ştiu... Eu ştiu ce reproş am. Am un mare reproş, ca să zic aşa, postum. Că nu ne-au spus totul. La un moment dat, am fost chemat la „Ştefan Gheorghiu" să predau. M-am crucit. M-au luat cu „maestre". Acolo era şef Dumitru Popescu - „Dumnezeu", altfel un tip deştept. „Domnule, eu nu sînt membru de partid", le-am spus. „Ştim!" Trebuia să vorbesc la diverse stagii de pregătire, pentru că au ţinut cursuri şi pentru primarii din diverse sate şi comune. Cursuri de literatură! Şi ce mă chemau ei să le spun? Să vorbesc despre curentele decadente din literatura străină şi despre futurism şi simbolism.

Probabil la un nivel mai înalt, pentru cadrele alese...

Gîndiţi-vă că studenţii mei erau colegii mei, precum Ştefan Augustin Doinaş, Dumnezeu să-l ierte!, oameni din ăştia. Pentru că ei, fiind conducători de reviste, făceau parte din nomenclatură şi erau obligaţi să facă „Ştefan Gheorghiu". Eu, neconducînd nimic, nu eram obligat.

Spunea-ţi că nu ne-au zis tot comuniştii. Ce-ar fi trebuit să ne spună?

R.V.: Adevărul! Că acest capitalism este mult mai rău decît asta...

I.V.: Din punct de vedere economic, nu găsesc că majoritatea oamenilor au cîştigat ceva în forma în care ne aflăm noi astăzi.

E adevărat, dar asta nu înseamnă că era bun comunismul...

R.V.: Dar eu n-am spus că era bun. În primul rînd, nu era comunism. De aici şi sintagma asta „naţional-comunism", care este o aberaţie.

"La un moment dat, am fost chemat la „Ştefan Gheorghiu" să predau. M-am crucit."

Romulus şi Ileana Vulpescu sînt doi dintre intelectualii care l-au ajutat pe marele Petre Ţuţea

„Am avut ocazii avantajoase să rămînem în străinătate"

Foarte mulţi tineri pleacă din România...

I.V.: Într-adevăr, e foarte mult tineret care pleacă din România, din păcate, medici foarte mulţi.

Dacă aţi avea acum între 20 şi 40 de ani, aţi rămîne în ţară?

I.V.: Eu vreau să vă spun că noi am avut ocazii avantajoase să rămînem în străinătate. Una chiar propusă de Ambasada română din Italia, să predăm limba română la Napoli. Dar niciodată n-am vrut asta. Eu am putut să plec la 19 ani, printr-o căsătorie, în Statele Unite. Mama mi-a spus aşa, Dumnezeu s-o odihnească: „Mamă, gîndeşte-te bine că ai să mai trăieşti şi după ce eu am să mor. Să nu-ţi pară rău!" Am avut momente cînd mi-a părut rău. Însă prima dată cînd am fost în Occident, în 1967, în Franţa, am văzut opacitatea mentalităţii de acolo, incapacitatea de a înţelege ceva ce nu trăiseră. Mi-au spus, la un moment dat: „Dar şi noi am fost ocupaţi de nemţi!" Le-am zis: „Prea puţin!"

O replică extraordinară.

I.V.: „Prea puţin, zic, întrebaţi-ne pe noi care, de cînd ne ştim, sîntem ocupaţi de cîte cineva!" Atunci m-a respins atît de tare societatea occidentală, în această opacitatea, încît am zis: „Domnule, dacă am un acoperiş deasupra capului, dacă am o leafă foarte proastă, rămân". Nu-mi place, în primul rînd, să trăiesc printre străini, ideea de a mă trezi dimineaţa şi de a nu mai auzi limba mea. Nu sînt nici o fiinţă materialistă şi nici o arivistă socială.

Astăzi, tinerii se plîngă de calitatea scăzută a învăţămîntului universitar şi aleg să plece în străinătate pentru a avea acces la o şcoală de bună calitate. Pot fi condamnaţi pentru asta?

R.V.: Nu. În primul rînd, pe mine mă pune pe gînduri înmulţumirea asta a facultăţilor private în care eu nu cred nici cît negru sub unghie. Majoritatea sînt gafe.

Învăţămîntul privat nu e un concept greşit. Funcţionează în ţări mult mai dezvoltate decât România.

R.V.: Eu n-am spus că e un concept greşit, eu am spus că nu cred în el. Şi, în orice caz, cum e la noi... Să fim serioşi! Nu dau nume că mă trezesc cu procese. Am şi scris despre asta, nu în proză, ci în versuri. Hai să fim serioşi!

I.V.: Eu nu accept ca cineva care predă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, de alminteri o persoană foarte talentată şi inteligentă, să spună „trebuie că" şi „înainte să". Adică nişte încălcări flagrante ale gramaticii, ale gramaticii limbilor romanice, nu numai ale celei române. Nu se poate aşa ceva nici dacă ai scris un articol de ziar. Şi atunci, cum să nu se plîngă şi studenţii care au posibilitate să se ducă să studieze în străinătate?!

R.V.: Printre studenţii aceştia am simţit unii foarte buni.

I.V.: Şi de ce să nu se ducă, domnule?! Au altă deschidere acolo. În primul rînd, făcînd o universitate străină, ei pot să rămînă acolo, că e foarte important. Un caz concret: eu am văzut un fizician excepţional, plecat de aici cu nevastă-sa, care era studentă în anul III la medicină. Acolo, ea a făcut farmacie. Ei bine, ea s-a adaptat mult mai bine decît el, pentru că a făcut facultatea de la început acolo.

De ce nu mai scrieţi poezie, domnule Romulus Vulpescu?

R.V.: Eu scriu, cum să nu scriu?!, dar n-am... Adică ar trebui să umblu la pomana plăţii. Cum să vă spun eu... Sînt printre privilegiaţii cărora nu li se mai cer bani ca să publice, dar nici nu li se dau. Acum am ajuns la... Domnule, nu ştiu ce să vă spun... Aproape că eu nu mai pot citi în româneşte. Parcă vorbim păsăreşte! Mă întreabă lumea cîte limbi ştiu. Bine? Română! În româneşte ştiu să dezleg cuvinte încrucişate, pe cînd în altă limbă, nu. Nu e o glumă ce vă spun. Eu am şi făcut careuri, cîndva, în România. Ştiu ce înseamnă cuvîntul, cu se mănîncă rebusismul. Deci, nu e chiar glumă. Domnule, scriu dar, vedeţi dumneavoastră, sînt împotriva unor grave falsificări ale istoriei noastre. Unul dintre cele mai grave cazuri este acela al trădătorului Pacepa. Americanii numai în gura lui se uită. Porcăria e că nu numai că a fost reabilitat, dar s-a plătit de către statul român şi „prima de trădare" din urmă, leafa. Asta e una dintre cele mai mari porcării pe care am văzut-o eu vreodată într-o ţară - să plăteşti trădarea!

Dacă are preţ politic, se poate...

R.V.: Am făcut şi eu militărie. Tradiţia era ca, la Filologie, să se facă artilerie şi am făcut artilerie. Am învăţat după manualul de tragere al sergentului sovietic. Vreau să spun că nici un inginer nu ştia ce era acolo. Nimeni, în România, care a depus un jurămînt militar pe vremea lui Ceauşescu, nu a jurat credinţă „Comandantului Suprem". A jurat credinţă patriei. Jurămîntul a fost pe drapel, pe simboluri. Nu era: „Jur să fiu fidel Partidului Comunist!" Erau şi nemembri de partid, nu toată ţara era membră de partid.

"Nu-mi place, în primul rînd, să trăiesc printre străini, ideea de a mă trezi dimineaţa şi de a nu mai auzi limba mea."

„I-am zis lui Ion Antonescu: «Eşti bun!»"

Cum l-aţi cunoscut pe Ion Antonescu?

R.V.: Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte!, în timpul Primului Război Mondial a fost maistru armurier şi subaltern direct al maiorului Antonescu (pe atunci), care era la Marele Stat Major. Cunoscîndu-l pe taică-meu încă de atunci, în momentul în care a trecut toată industria românească pe picior de război, cu sediul la Bucureşti, am fost aduşi, cu familia, înainte de cedarea Ardealului. Am venit cu mobilă, cu tot, n-am lăsat nimic în urmă. Aici, în Bucureşti, l-a numit pe tata la uzina „Lemaitre", zisă „La Metru", la podul Căii Văcăreşti. Uzina „Lemaitre", unde am lucrat eu ca să-mi dreg dosarul, făcea tunuri de o sută şi de o sută douăzeci şi proiectile.

Ce funcţie îndeplinea tatăl dumneavoastră?

R.V.: Antonescu l-a numit şeful producţiei de război pe Capitală. Dar, pe vremea lui Antonescu, taică-meu n-a purtat uniformă militară. Era în civil îmbrăcat. Bărbaţii, pe stradă, n-aveau voie să fumeze, erau obligaţi să iasă cu cravată la gît, să aibă pălărie.

Era o dispoziţie aplicabilă pe timp de război. Femeile n-aveau voie să poarte coafuri extravagante...

R.V.: ...pantaloni, chestii, aiureli. Şi, într-o duminică, eram cu taică-meu pe stradă. Eram obişnuit de acasă să le spun părinţilor mei „tu". Taică-meu se plimba cu mine pe Calea Victorie, ne uitam la preţurile stofelor şi mă învăţa care sînt unităţile de măsură. Cînd intram în Piaţa Palatului, unde era statuia, vizavi de Palatul Regal, ne-am întîlnit cu trei ofiţeri. Unul, de statură mijlocie era Antonescu, general pe atunci, iar în spatele lui mai erau doi aghiotanţi. Ajungînd în dreptul lui, taică-meu şi-a scos pălăria şi l-a salutat. „A, a, ce faci Vulpescule?", a spus Antonescu. „Păi, domnule general, am ieşit la plimbare cu..." „Şi ăsta cine e? Flăcăul tău?". „Da", spune tata. Antonescu zice către mine: „Cum te cheamă, flăcăule?". I-am spus că mă cheamă Romulus. V-am explicat de ce se dădeau numele acestea?

Se dădeau în Ardeal pentru a nu putea fi maghiarizate...

R.V.: Exact! Chit că noi nu mai eram sub ei, dar a rămas obiceiul pămîntului. Eu nu m-am lăsat şi îl întreb şi eu pe Antonescu: „Dar tu cine eşti?"

Cîţi ani aveaţi?

R.V.: Opt ani, era în '41. Am refăcut în minte toate astea. Imaginea e intactă, mi-o amintesc perfect. Aşadar, „Pe tine cum te cheamă?" Şi el zice: „Antonescu". „Şi ce eşti tu?" „General", zice. „Dar de unde îl cunoşti tu pe tăticu?", l-am luat la interogatoriu. Mi-a spus el că l-a cunoscut pe front. „Da, ei, e bine. Eşti bun!", îi mai zic. „Dar de unde ştii tu că sînt bun?", se miră Antonescu. „Păi mi-a spus mie tăticu, că vorbeşte cu mămica acasă, şi a spus: «Antonescu ăsta e mînă de fier», că asta trebuie poporului român". Apropo de asta: Ce m-a indignat pe mine cel mai mult a fost faptul că bustul lui Antonescu de la biserica pe care a ctitorit-o a fost acoperit cu tablă.

E considerat criminal de război, deocamdată.

R.V.: Dacă a fost criminal de război de ce n-a fost judecat la Nuremberg?

Pentru că n-a mai apucat. L-au executat ruşii. Dar oameni care au trăit acele momente, precum Neagu Djuvara, şi-au exprimat convingerea că, dacă ar fi ajuns la Nuremberg, Antonescu ar fi fost condamnat şi executat.

R.V.: Domnule, este o convingere! Dar istorie nu se face cu „dacă".

Alt instrument de analiză a istoriei n-avem la îndemînă...

R.V.: Dar nu se poate, eu nu sînt convins de chestia asta şi nu sînt convins din mai multe motive. În primul rînd pentru că trădarea a fost făcută de un camarad de arme, care era regele Mihai.

Îi daţi dreptate preşedintelui Băsescu în chestiunea aceasta?

R.V.: Domnule, eu nu-l ador pe Băsescu deloc, dimpotrivă, l-am şi înjurat de l-am trecut toată Dunărea pentru chestia cu cîinii comunitari. Dar în ce a avut dreptate, a avut. A zis o chestie bună, chestia cu regele.

Nu credeţi în posibilitatea reinstaurării monarhiei în România?

R.V.: E o prostie! Şi monarhia cu cine? În primul rînd că ar trebui schimbată Constituţia... Eu nu numai că nu văd o asemenea posibilitate, dar cît mai am putere aş milita contra. Eu sînt şi antimonarhist, şi antidinastic. Nu înghit dinastia Hohenzollern, în particular, şi nici monarhia ca sistem.

"Sînt şi antimonarhist, şi antidinastic. Nu înghit dinastia Hohenzollern, în particular, şi nici monarhia ca sistem."

„Am dorit ca limba română să fie limbă oficială şi de stat"

Nu e periculos faptul că segmentul nostalgicilor, al oamenilor care, fără să înţeleagă foarte bine ce rău a reprezentat sistemul de dinainte de 1989, îl regretă?

R.V.: Să ne înţelegem: sisteme bune nu există nicăieri, clar!

Oricum, cel mai puţin nociv dintre toate e democraţia parlamentară.

R.V.: Democraţia cu Churchill care ne cedează, haideţi domnule să fim serioşi! Ştiţi cine ne-a cedat la Yalta...

Sînt teme istorice discutabile.

R.V.: Care discutabile, că astea sînt realităţi!

Care e diferenţa dintre clasa politică de astăzi şi clasa politică de la începutul anilor '90, din care şi dumneavoastră aţi făcut parte?

R.V.: Eu am făcut parte pentru că am intrat în constituantă, dar n-am fost membru al nici unui partid. În ziarul „Adevărul" am apărut pe lista FSN şi am spus că eu sînt fără partid. Ca mine apăruse şi Lia Manoliu. Şi mulţi au spus acelaşi lucru şi ne-au trecut ca atare. S-au supărat unii, dar le-am spus: „Sunteţi tîmpiţi?! N-aţi înţeles nimic! O chestie ca asta vă acreditează democratizarea: «Uite, domnule, ce deschişi sunt!»"

Cum era clasa politică de atunci, faţă de cea de astăzi?

R.V.: Domnule, o să vă spun ceva: am lucrat la Constituţie şi am avut materiale într-o mulţime de limbi. Sigur, franceză mai ştiau şi alţii, dar eu ştiam italiană, spaniolă şi pe alea le-am citit. Vreau să vă spun că una dintre cele mai uluitoare constituţii pe care le-am citit a fost cea suedeză, pe care am văzut-o în spaniolă. Constituţia lor avea 62 de pagini şi Legea presei avea 89. Domnule, acolo, în legea presei, era specificată şi culoarea fluturaşului de propagandă!

Sigur, au altă viziune asupra lucrurilor...

R.V.: Altă viziune şi alt sistem social, dar care nu mi se pare că e cel mai rău.

A fost o sursă bună de inspiraţie legea fundamentală suedeză?

R.V.: Eu am vrut să fac trei lucruri atunci, dar din trei am izbutit unul. Am vrut să dau „o zi onomastică" României, ca să zic aşa, şi-am dat-o. Al doilea lucru pe care am vrut să-l fac a fost răspunderea în cascadă. Chiar dacă un articol este semnat sub pseudonim, până şi ultimul la care ajunge trebuie să ştie cine-i autorul. Adică, tipograful trebuie să ştie că textul l-a adus Romulus Vulpescu. Al treilea lucru pe care am vrut să-l fac era Legea limbii române. Dumnezeu să-l ierte, prietenul meu Pruteanu a încercat, s-a bătut şi el, dar nu s-a putut. Eu am dorit ca limba română să fie limbă oficială şi de stat.

O nuanţă importantă - „ de stat".

R.V.: E esenţială, aş zice. Nu s-a putut. Din astea trei, numai una. Mi-aduc aminte că, în momentul în care s-a trecut la votarea Constituţiei, unul dintre colegii noştri, vicepreşedinte la Comisie, era Vasile Gionea, care s-a prăpădit între timp. El a votat pentru Constituţia la care colaborase. Asta s-a petrecut la ora 12 şi la ora 15 era dat afară din partid (n.r. din PNŢCD). Domnule, nu e o glumă ce vă spun. Adică eu aşa ceva nu văzusem. Trebuie să recunosc că şi mie mi-a trebuit o vreme să-mi dau seama de cum stau lucrurile în politică. Mie nu-mi place deloc această clasă politică de astăzi. Mai nimeni. Zic „mai nimeni" pentru că mai e cîte unul, aşa... Nu dau exemple pentru că nu e bine.

"Una dintre cele mai uluitoare constituţii pe care am citit-o a fost cea suedeză."