VIDEO Legea antilegionară. Cui prodest obscurantismul dâmboviţean

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Regimul lui Ion Antonescu, ca nici un altul în afara celui 
hitlerist, a pus, după rebeliune, umărul la genocidul organizat 
împotriva populaţiei evreieşti din Europa.”
„Regimul lui Ion Antonescu, ca nici un altul în afara celui hitlerist, a pus, după rebeliune, umărul la genocidul organizat împotriva populaţiei evreieşti din Europa.”

Întrucât adevărul istoric nu e prea greu de aflat, iar raţiunea nu e o făptură extraterestră, obscurantismul are, uneori, metodă. A-l întreţine convine de minune celor ce detestă democraţia şi încearcă s-o ucidă.

„De ce lipsesc scriitorii evrei din manualele de limba română”, se întreabă, pe bună dreptate, Andrei Ruse, într-un remarcabil editorial apărut recent pe hyperliteratura.ro. Mă întreb şi eu. Mă întreb nu doar de ce a fost exclus din curriculum studiul unor autori ca Marcel Blecher, Mihail Sebastian, Paul Celan, Isac Peltz, Felix Aderca, Beniamin Fondane ori , last but not least, Tristan Tzara. Ci şi de ce abia acum - dar mai bine mai târziu decât niciodată - îşi pune cineva această întrebare.

Ce-ar fi oare dacă l-am elimina din muzică pe George Enescu pentru cazul că vreun istoric i-ar descoperi o prezumtivă "origine israelită", din pricina căreia s-ar fi înţeles bine cu Yehudi Menuhin? Dar dacă l-am epura etnic din sculptura românească pe Brâncuşi pentru cine ştie ce imaginară “vină” etnică sau apartenenţă religioasă "alogenă"?

E clar că a-i evacua pe evrei din literatura română, ori din educaţia celor chemaţi s-o citească şi s-o perpetueze înseamnă a le priva pe ambele de o dimensiune. De a văduvi literatura română de o parte din substanţa şi din temeiul universalităţii ei. Înseamnă a mutila şi sărăci deopotrivă literatura, şcoala, arta, cultura românilor şi de a le îngrădi libertatea. Libertatea? Desigur. Pentru că a fi liber înseamnă şi a dispune de informaţie fiabilă, onestă, netrunchiată şi nemanipulată, aptă a-i pune pe oameni la adăpost de minciuna propagandistică, de îndoctrinare totalitară, de mancurtizare.
 

DW, despre legea antilegionară: Cui prodest obscurantismul dâmboviţean


Nu mai puţin pernicioasă pentru această libertate e, prin urmare, înlăturarea aproape sistematică a istoricilor români şi evrei cinstiţi şi avizaţi din dezbaterile televizate consacrate în aceste zile aşa-zisei legi anti-legionare. Dezbateri pline ochi de limba de lemn a apolegeţilor prolegionari, marcaţi uneori şi de inavuabile simpatii securiste şi de reavoinţă. Doldora de indignante inadvertenţe, de stupidităţi şi erori logice şi istorice, date pe gură pe diverse ecrane nu doar de extremiştii de serviciu, dar şi de istorici omologaţi, aceste discuţii i-au lăsat perplecşi pe mulţi.
 

Ceea ce nu e de mirare, dat fiind focul propagandistic continuu, tras din toate poziţiile - şi nu de azi de ieri - împotriva unor prevederi de felul celor conţinute în legea 217. Care completează şi îi conferă dinţi adevăraţi leului de mucava al ordonanţei fără nici un fel de impact juridic, din 2002, privind "interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului" criminalilor de război şi împotriva umanităţii. Dar era nevoie de această lege? Una similară celor antinegaţioniste şi antiextremiste aflate în uz în ţări civilizate şi libere ca Franţa, Germania, Austria ori Suedia? "Nu", afirmă o întreagă oştire de critici.

"Nu", zice de pildă, cu aplomb şi obidă, Marius Oprea, susţinând că fenomenul legionar şi extremist ar fi marginal şi insignifiant în România. Şi că abia promulgarea unei asemenea legi, care ar institui "cenzura", ar obstrucţiona cercetările istorice şi ar contraveni libertăţii de opinie, ar provoca antisemitism. Mai rămânea doar ca domnul Oprea să afirme că evreii ar fi ei înşişi vinovaţi pentru antisemitism.

"Nu", susţin, bătându-se, temerar, cu pumnii în piept, şi epigonii “Căpitanului”, fasciştii antonescieni, securiştii ceauşişti, dimpreună cu pilonii naţional-comunismului românesc, acuzând presupuse "neclarităţi" şi "neconstituţionalităţi" ale legii. Care însă, examinată atent, nu stipulează absolut nimic de natură să frâneze dezbaterile, să cenzureze cercetările serioase şi să îngrădească alte opinii decât cele aflate, flagrant, în răspăr cu faptele şi cu istoria. 

Apoi, din două una. Ori fenomenul legionar e marginal şi nu contează. Dar atunci de unde atâta revoltă contra bietei legi? Ori e masiv. Dar atunci mă întreb dacă sancţiunile prevăzute de această lege sunt suficiente? Dacă nu e tardivă? Şi dacă, de pildă, inşii care trădează interesele românilor, împuţinându-le cultura prin evacuarea evreilor din ea n-ar trebui pedepsiţi şi ei în conformitate cu gravitatea crimei lor?

Mă întreabă unii dacă nu i-am citit pe Ion Ioanid, pe Nicu Steinhardt, pe alţii. Dacă nu ştiu ce frumos s-ar fi comportat legionarii în temniţe. Mi se vorbeşte cu girul ştiinţific al unor “istorici” de “mucenicii” din închisori. Mi se împuie capul cu prezumtivul "patriotism" al acestor indivizi. Şi cu lupta lor anticomunistă. Bănuiesc, din natura acestor întrebări, că am citit mai mult despre chestiunea în discuţie decât mulţi dintre preopinenţii mei. Care nu vor să audă nici de vreun document, nici de istoricii români, americani, germani, de cărţile şi studiile unor Armin Heinen, Leon Volovici, Jean Ancel, Adrian Cioflâncă şi atâţia alţii.

Există, oricum, motive de bun simţ, să nu ne convingă nici cea mai subtilă apologie legionară. Admit capacitatea omului de a se schimba în bine. Eu personal cred în ea, aşa cum ştiu că unii legionari, puţini, şi-au regretat crimele. Că unii s-au comportat demn în închisorile comuniste, în care au suferit şi ai mei, ca deţinuţi politici. Dar nu confundăm merele cu perele. Nici credinţa nu-i totuna cu ştiinţa. Nu există îndoieli serioase cu privire la caracterul  terorist, criminal, antisemit şi totalitar al mişcării legionare şi la vărsările ei de sânge. De pildă în Pogromul din Bucureşti, din ianuarie 1941. Ori cu privire la fascismul "mişcării" şi al statului naţional-legionar condus de Ion Antonescu, un regim care, ca nici un altul în afara celui hitlerist, a pus, după rebeliune, umărul la genocidul organizat împotriva populaţiei evreieşti din Europa.

Patriotism? Şi Hitler şi-a clamat "patriotismul". E moral inadmisibil să se accepte asemenea aiuritoare pretenţii întru aurirea blazonului aliaţilor legionari şi antonescieni ai naziştilor.Sau al naţional-comuniştilor ceauşişti. Patrioţi? Să avem pardon! Dacă i-ar fi iubit pe români, primii nu i-ar fi atacat şi masacrat, iar cei din urmă nu i-ar fi evacuat din cetate şi din cultură pe evreii români. 

Apoi, repet, nu văd deosebiri substanţiale între terorismul gardist (şi cultul foarte anticreştin al morţii legionare) şi terorismul islamist al unui Bin Laden. În plus, nu văd de ce aş ierta un totalitarism doar pentru că, vremelnic, a combătut un alt soi de regim totalitar. Şi viceversa.

Iar dacă un regim încălcând principiile statului de drept condamnă, în baza unor mărturii şi documente netrucate, verificabile şi a unor legi valide, delincvenţi vinovaţi realmente pentru comiterea de crime, nu înseamnă, din unghiul meu, că pot fi disculpaţi.  

Cui prodest deceniile de mistificare, care continuă în trombă? Cui îi foloseşte obscurantismul dâmboviţean? Simplu. Celor ce urăsc democraţia şi încearcă să-i aplice lovitura de graţie. Aşa cum au încercat alţii în 1917. Ori în 1933.

Articol semnat de Petre M. Iancu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite