VIDEO Scenograful de 5 stele: Dragoş Buhagiar

VIDEO Scenograful de 5 stele: Dragoş Buhagiar

Dragoş Buhagiar (44 de ani) a fost răsplătit cu cinci premii UNITER pentru scenografie. Fuge departe de Bucureşti, un oraş care îl consumă, pentru a găsi oameni interesaţi cu adevărat de teatru. Inovează, suferă pentru eşecurile lui, îi e frică să nu dea greş şi este mai degrabă un om de echipă decât un scenograf autoritar.

Domnule Dragoş Buhagiar, cum s-a născut scenografia pentru „Toţi fiii mei“, spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti regizat de Ion Caramitru?

În primul rând de la text. Cel puţin în cazul lui Arthur Miller, aşa s-a întâmplat. Îl citisem în facultate, pentru că am avut şansa la sfârşitul anului IV să fiu invitat de Andrei Şerban, alături de Felix Alexa, să montăm „Vrăjitoarele din Salem“, la Sala Mare. Când lucrez un text al unui anumit autor studiez ce a scris. În cazul de faţă, am încercat să mă dezvolt alt-fel, pentru că aveam de-a face cu o problematică extrem de realistă, culmea, la fel de actuală şi în zilele noastre.

Povestea asta cu averile făcute peste cadavre este o problemă la zi şi destul de dură. Cumva, Miller te cam obligă, ducând libertăţile tale ca scenograf mai mult în zona proporţiilor. Nu poţi să dezvolţi o imagine decât în sensul propus de el. Tema în acest caz era: grădina unei case în care locuiesc oameni cu bani, nou- îmbogăţiţi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cam de aici am pornit.

Ce devenea interesant pentru mine era că arhitectura perioadei respective era de avangardă, pentru că au fost modificări mari în volumele şi facturile caselor. Atunci, am mers pe o documentare în epocă a anilor `30-`40. Şi, deşi ea pare o casă din zilele noastre, din punctul meu de vedere e epocă ce am făcut. La nivel de costume, mai degrabă am fost tentat să mă duc mai mult spre film decât spre teatru.

Pe scena care „înghite“ primele rânduri din sală privirea se scufundă într-o piscină plină cu frunze îngălbenite. Cum traduceţi acest simbol?

Am simţit, datorită scriiturii, să vin cu spaţiul de joc foarte aproape de public. Scena Sălii Mari a Teatrului Naţional din Bucureşti are probleme, şi de acustică, şi de vizibilitate. Textul presupunea foarte multe scene de doi, nu neapărat intime, dar am simţit nevoia să fac ceva ca să nu se piardă. Mai există câteva intervenţii... sesizabile sau nu, pentru că nu sunt neapărat băgate în ochi.

Povestea cu frunzele a fost o intervenţie a mea peste ce a vrut Miller şi o explic prin faptul că, în momentul în care acei oameni au început să aibă probleme de conştiinţă, după presupusa dispariţie a fiului, nu au mai fost preocupaţi de bogăţia din jur. Iar o piscină plină cu frunze şi nişte copaci mai chei induc o stare de rugină. Mai este şi o altă intervenţie din final, atunci când vila se deschide şi în spate apar crucile. Este vorba de o metaforă, care arată că marile averi, făcute peste noapte, sunt construite peste nişte cimitire.

Dar aceasta este o secvenţă care durează doar câteva zeci de secunde. Decorul se mai vede şi alte câteva minute, la aplauzele de final.

Probabil a fost şi o intenţie regizorală, să fie un şoc.

Get the Flash Player to see this player.

url=/editor_files/Flash/Buhagiar audio slide.flv width=400 height=300 loop=false play=false downloadable=false fullscreen=true displayNavigation=true displayDigits=true align=center dispPlaylist=none playlistThumbs=false

Semnătura lui Buhagiar

Aveţi tendinţa să plasaţi în scenografie enigme, mesaje cifrate pentru iniţiaţi sau pentru apropiaţi?

De multe ori, da! Nu e neapărat un program. Am şi eu obsesiile mele, care îmi ies necontrolat, cumva. Sigur, dacă nu au nicio legătură cu subiectul, le elimin. La mine e povestea asta că, la un moment dat, se deschide ceva.

Sunteţi un inventator de mecanisme, cum s-a întâmplat în „Eduard al III-lea“?

Acolo aveam îngrozitor de multe schimbări şi trebuia găsit un mecanism teatral...

Care să nici nu plece de pe scenă...

Şi care să aibă legătură cu subiectul. Am pornit de la turnurile de atac. Aici, am avut tendinţa să mă duc spre cinematografie. E cu totul altă abordare. Ce mă preocupă pe mine la teatru e mai degrabă înspre rezolvări de tipul „Eduard al III-lea“, „Breaking the Waves“, „Furtuna“ de la Teatrul Mic, în regia Cătălinei Buzoianu...

Genul ăsta de spaţii care se modifică. Ar mai fi o direcţie foarte aproape de mine – ce am reuşit să lucrez cu Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Iaşi, în „Uriaşii munţilor“, o zonă plastică nu neapărat minimală, ci una foarte mustoasă şi lipsită de orgolii şi cumva mai aşezată pe teatru, pe preocupările mele.

Un om de echipă

Naşterea unei scenografii trece printr-un proces dur de negociere între dumneavoastră şi regizor sau vă impuneţi destul de repede viziunea?

Nu e o negociere, ci un lucru firesc. Eu merg pe principiul că totuşi există un conducător artistic – regizorul, iar eu mă alătur viziunii lui. Ajut la dezvoltarea concepţiei lui. Spectacolele mele sunt foarte diferite tocmai pentru că regizorii cu care am lucrat au fost foarte diferiţi şi eu m-am dus cu ei.

Vă place să controlaţi totul - decor, costume, light design?

Nu neapărat şi nu întotdeauna, dar e bine ca imaginea plastică să fie unitară. La mine există întotdeauna un balans. Dacă e un decor mai complicat, poate costumele sunt mai simple sau invers. Decorul devine un suport, un tablou pentru costume, o compoziţie în care luăm în consideraţie tot. Sunt multe lucruri pe care nu neapărat le descopăr, dar le ştiu de la început. Când pun o anumită culoare pe un actor, ea face parte dintr-o imagine întreagă. Ştiu exact şi ce lumină îi foloseşte.

Se întâmplă să aveţi viziuni ale unei scenografii, chiar dacă spectacolul nici nu există?

Da, toţi avem. Le mai notez ori îmi fac un desen pe un caiet.

Vă faceţi o memorie de hârtie...

Când am fost cu „Hamlet“ la Gdansk, stând de vorbă cu Radu Nica ne-au tot venit idei de spectacole, aşa, neprogramat. În momentul în care stai într-o zeamă de teatru, genul ăla de concentrare naşte mereu idei, mai ales dacă te şi simţi bine lângă oamenii respectivi.

Scenografia ocupă locul pe care îl merită în teatrul din România?

Eu cred că da. Nu suntem nedreptăţiţi. Regizorii au mers, în ultima vreme, pe mâna scenografilor, pentru că e o situaţie socio-culturală foarte dură. Este o concurenţă acerbă, nu neapărat cu filmul, ci cu „tembelizorul“. Spectacolele noastre concurează cu spectacolul vieţii, care este mult mai dur, mai şocant. Şi spectatorii simt nevoia să uite, să fugă într-o zonă mai plastică, să se rupă de mizeriile acestea.

O scenografie nemaivăzută

Când simţiţi că aţi dat greş? S-a întâmplat în ultima vreme?

Am dat greş de destule ori. Greş înseamnă şi eşecul unui spectacol. Eu nu mă detaşez de un spectacol, cum s-a mai scris.

Deci nu vreţi să ieşiţi doar dvs. cu faţa curată.

Nici nu se poate aşa ceva. Asta e doar în mintea unora. Dacă spectacolele au fost nereuşite este clar că am avut şi eu partea mea de contribuţie.

Nu vreţi să spuneţi care?

Nu cred că e bine, pentru că sunt oameni fericiţi pe lumea asta. De ce să-i dezamăgim? Talentul nu e o sevă care curge la nesfârşit, la un robinet. E absolut aleatoriu şi se schimbă în funcţie de starea, de inspiraţia pe care le ai într-o anumită perioadă. Da, am greşit şi eu! Dar am greşit făcând ceva. E mai bine aşa, pentru că, dacă nu greşeşti, rămâi în propria admiraţie, într-o băltoacă absolut neinteresantă. Eu sunt un foarte prost teoretician. Mie îmi place să mă joc. Primesc cu aceeaşi bucurie orice subiect.

Vă e frică uneori că nu vă iese?

Tot timpul există o frică foarte puternică. S-a întâmplat chiar la ultimul spectacol, „Breaking the Waves“ (care are premiera vineri, 2 octombrie, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu n.r.).

Aţi văzut filmul lui Lars von Trier înainte? V-a influenţat?

Da, l-am văzut de două ori, dar nu cred că m-a influenţat, pentru că la teatru lucrăm cu mijloace diferite. Am simţit o nevoie clară de a mă situa undeva în ultimul plan, pentru că, de când am citit scenariul, am realizat că trebuie să formăm o echipă în aşa fel încât eu să fiu suportul şi pentru muzică, video, regie şi actorie. Am simţit clar că trebuie să mă plasez undeva doi-trei paşi în spate.

E greu să te ridici la înălţimea filmului, care e copleşitor...

Da, pentru că are actori şi un regizor foarte buni. Dar spectacolul merită văzut, pentru că îl consider cumva o reuşită prin sudarea acestei echipe, cu Radu Nica, Vlaicu Golcea şi Daniel Gontz. Acesta este marele câştig.

Ne puteţi da un detaliu de scenografie?

Nu există un decor construit, ci e o instalaţie cinetică. În permanenţă se schimbă, odată cu muzica, cu video şi cu actoria. Şi toţi interacţionează. Actorii schimbă decorul, muzica este legată de video. Elementele video nu sunt separate de sunetele din scenă. Sunt legate organic toate, iar sunetul e mixat în surround. Pe parcursul spectacolului nu ai în faţă o imagine. Imaginile se dezvoltă tot timpul, iar finalul este neaşteptat.

Fascinat de „Faust“

Ce înseamnă curaj în scenografie?

Vă dau un exemplu care mi-este foarte la îndemână: „Faust“. Ce au făcut Lia Manţoc şi Helmuth Stürmer acolo este incredibil. Să dezvolţi un asemenea subiect şi cumva să se plieze pe stările noastre contemporane...

E o trecere a publicului prin decor, o raritate.

E curaj. Un spectacol greu de digerat, aflat într-o zonă de artă, este pe gustul publicului de toate categoriile. Ei au reuşit să găsească un limbaj pe care să-l poată pricepe toată lumea. E ca la muzică, la Verdi, la Mozart. E, pe de o parte, genialitate şi, pe de alta, accesibilitate. Se apropie de esenţa teatrului, care trebuie să fie ceva popular, pe înţelesul tuturor. O dovadă de îndrăzneală nu este neapărat aceea de a face mecanisme. Ele pot fi la un moment dat reci.

Ci să poţi să spui o poveste, în modul ăsta. Şi cu mijloacele tale, nu cu unele pe care le-ai văzut deja. Teatrul de bună calitate şi vulgar spus „performant“ asta e. Este un pariu câştigat să duci acest limbaj oriunde în lume şi el să fie perceput aşa cum l-ai construit tu. Succesul nu stă în încasări sau în numărul de reprezentaţii... Eu am dus-o la „Faust“ (spectacolul Teatrului Naţional din Sibiu, regizat de Silviu Purcărete n.r.) pe fetiţa mea, care are 11 ani, şi a înţeles tot. În plus, spectacolul a provocat-o să se ducă pe internet şi să afle lucruri despre Goethe. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult?

Proiectele lui Buhagiar

Scenografii aproape de suflet. Dragoş Buhagiar a făcut scenografia pentru peste 60 de spectacole, dar vreo 5-6 sunt „ceea ce trebuie“. Scenograful îşi aminteşte, cu plăcere, de „Orfanul Zhao“, în regia lui Alexandru Dabija (Teatrul Tineretului Piatra Neamţ), „Fraţii“, făcut cu Alexandru Dabija la Braşov, „Chira Chiralina“, realizat cu Cătălina Buzoianu la Brăila, „Oblomov“, cu Alexandru Tocilescu, la Bulandra, „Breaking the Waves“ (în regia lui Radu Nica, la Sibiu), „Uriaşii munţilor“, cu Silviu Purcărete la Iaşi, „Baal“, făcut cu Dragoş Galgoţiu la Teatrul Mic. „Sunt spectacole pe care, cumva, le simt în corp ca pe ceva al meu“, spune Buhagiar.

Filmul la care lucrează. Dragoş Buhagiar este implicat alături de Silviu Purcărete, Lia Manţoc şi Helmuth Stürmer într-un proiect cinematografic, după un scenariu de Silviu Purcărete. „E o poveste la limita fantasticului, inspirată din viaţa unui prieten foarte bun al lui Silviu, medicul Dragoş Serafim, de la Brezoi. Sunt poveştile fabuloase ale acestui medic pe care Silviu l-a iubit enorm. Marea calitate a lui Purcărete este că reuşeşte să se înconjoare de oameni interesanţi, buni şi profund artişti şi atunci se dezvoltă tot felul de poveşti de genul acesta“, povesteşte Buhagiar.

Ce urmează. O să monteze cu Radu Nica la Teatrul German din Timişoara, o să mai lucreze cu Silviu Purcărete, în primăvară, în Franţa, la Sibiu cu Yuri Kordonski, apoi de două ori cu Radu Nica, în România şi în Germania...