Violul în presă

Obscenitatea presei constituie un al doilea viol. O cultură a vulgarităţii care incită la aflarea unor detalii din ce în ce mai intime, în presă, sub pretextul apărării victimei, în paralel cu articole care ne explică indiciile de identificare a femeilor uşoare şi alte frivolităţi cu femei-obiect.

 Ştiu despre campania Adevărul despre sensibilizarea opiniei publice pentru condamnarea celor şapte agresori din Vaslui. Am încercat să citesc articolele scrise aici, dar mărturisesc că la unele nu am reuşit să trec de titlu: agresiv, vulgar, inimaginabil pentru o presă de calitate. S-a degenerat dezbaterea înspre generalizări aiuritoare: ”cultură a violului”, înapoierea istorică a Moldovei şi stereotipuri de moldovean –beţiv, îngust la minte, violator etc. Am remarcat în acelaşi timp prea puţină preocupare pentru victimă, deşi totul se face în numele ei şi pentru ea. Cu toate acestea nu am văzut vreo petiţie pentru apărarea demnităţii victimei împotriva rudelor şi prietenilor agresorilor care îi distrug imaginea şi viaţa privată pe termen lung şi i-au făcut viaţa insuportabilă în comunitate. Văd în schimb petiţii pentru condamnarea rapidă a celor şapte şi arestarea acestora. Am încercat să explic în dreapta şi în stânga de ce sunt în libertate, nu a fost chip, oamenii vor să fie indignaţi şi a devenit o obligaţie printre feministe să transforme acest caz într-o problemă de drepturile femeilor. Afirm cu tărie că îi fac un deserviciu: marea majoritate a cazurilor de viol rămân nepedepsite pentru că victimele nu suportă publicitatea şi detalierea traumei, cu atât mai puţin re-trăirea evenimentelor în instanţă, cu făptuitorul în sală şi sedinţă publică. Motiv pentru care îşi retrag plângerile. Aşadar luxul de amănunte date în presă despre împrejurările violului o vor traumatiza pe această femeie tot restul vieţii ei, chiar dacă –măcat atât! – nu i s-a dat numele. Obscenitatea presei constituie un al doilea viol. O cultură a vulgarităţii care incită la aflarea unor detalii din ce în ce mai intime, în presă, sub pretextul apărării victimei, în paralel cu articole care ne explică indiciile de identificare a femeilor uşoare şi alte frivolităţi cu femei-obiect. O campanie oximoronică, în care nu se mai înţelege miza: atacarea justiţiei, distrugerea imaginii unei femei sub pretextul apărării ei, pasiunea pentru scabros şi indecent, dorinţa de notorietate a publicaţiei? Rămâne neclar.

Câteva precizări, unele dintre ele făcute şi de alţi jurişti (a se vedea blogul judecătorului Cristi Dănileţ):

1. o petiţie online pentru condamnarea unor făptuitori, în timpul unui proces aflat în curs este ilogică, inutilă şi lipsită de consecinţe juridice;

2. influenţarea justiţiei, atacul asupra magistraţilor, punerea de presiune publică privind o hotârâre a unei instanţei nu este semnul înţelegerii principiilor unui stat de drept, dimpotrivă a haosului şi arbitrarului;

3. confuzia intenţionată între măsuri preventive şi o hotărâre definitivă de condamnare este făcută cu scopul distinct de a decredibiliza justiţia;

4. lipsa de precizări elementare, cum ar fi restricţiile procedurale care limitează judecătorii (de ex. măsura arestului la domiciliu a fost declarată neconstituţională; ulterior, modificarea propusă în Parlament prevede nu mai mult de 180 de zile de arest la domiciliu în urmărirea penală şi 30 de zile în etapa procesului – care durează mult mai mult, deci tot la o schimbare a măsurii arestului la domiciliu cu o alta se ajungea); trebuie ştiut că judecătorii sunt obligaţi să ţină cont de deciziile Curţii Constituţionale, iar presa este obligată să informeze corect şi complet.

5. aspecte legate de particularităţile cazului: faptul că unii dintre făptuitori au recunoscut fapta, deci nu se poate pune deloc problema că nu vor fi condamnaţi, dimpotrivă au şi circumstanţe agravante prin comportamentul arătat în timpul procesului; dacă ar fi fost sub arest preventiv opinia publică nu ar fi fost atât de înverşunată, dar nici nu eram conştienţi de amploarea presiunii pe care o comunitate o poate pune asupra victimei;

6. victima şi drepturile ei – exact aici mi se pare o abordare halucinantă. Nu am văzut nici măcar o singură petiţie în sprijinul ei, o dezbatere despre felul în care imaginea, reputaţia şi viaţa privată a unei persoane sunt distruse cu o uşurinţă de neimaginat, precizări despre drepturile ei (de a cere daune, fie ca parte civilă, fie pe cale separată), cum şi în ce fel. Nu am văzut nicio discuţie despre izolarea, trauma şi disperarea familiei victimei, în acest context, dar zeci de articole despre dezmăţul online, agresivitatea şi opiniile rudelor şi prietenilor agresorilor. De asemenea, în locul protecţiei vieţii private (nu doar a identităţii victimei) am văzut în presă toate detaliile violului, cu precizări criminalistice, reluate în nenumărate articole;

7. încercarea de a pune acest viol într-un context mai larg a violenţei domestice sau de gen iarăşi eşuează prin insistenţa deprimantă pe detalii pornografice şi mai puţin pe statistici privind violenţa împotriva femeilor, când şi cum se produc (factori declanşatori – alcool, sărăcie, trafic de fiinţe umane, altele) şi cum se pot proteja victimele, ce face statul pentru a le asigura protecţia, ce fac organizaţiile, ce face comunitatea. Nimic. Accentul este pe obscen, cu discuţii de pe uliţa satului, despre băieţi şi fete. Pe scurt, o dramă este aruncată în derizoriu.

Sper să nu fiu înţeleasă greşit: apreciez foarte mult solidaritatea feminină – atât de rară! – şi solidaritatea în general, mai ales într-o societate ca a noastră, atât de fragmentată şi de lipsită de empatie, dar nu pot să nu remarc cele de mai sus. Nu pot să nu remarc insistenţa cu care se doreşte compromiterea actului de justiţie, compromiterea (fără probe deocamdată) a unor magistraţi – se fac investigaţii pe colţul mesei şi se dau în presă numele judecătorilor şi procurorilor, cu evaluări după ureche despre traseul lor profesional şi uman, compromiterea ideii de domnie a legii şi de separaţie a puterilor în stat. Nu avem cum să evoluăm ca democraţie în condiţiile în care luăm un caz particular (dintre mii de alte cazuri abominabile, cu minori abuzaţi, fete răpite sau exploatate chiar de familia lor) şi facem justiţie în piaţa publică prin petiţii şi condamnări ad-hoc, fără judecată.

Procesul este în curs, nu s-a pronunţat nicio hotărâre definitivă, încă se instrumentează probe, încă se stabileşte vinovăţia celorlalţi, încă nu ştim toate detaliile, dar ne pronunţăm public asupra probelor şi luăm locul instanţei. Mi se pare important să discutăm mai degrabă de ce comunitatea locală pare să valideze comportamentul agresorilor şi să o izoleze pe victimă, să dea atât de mult spaţiu de desfăşurare aşa-zişilor oameni gospodari care distrug reputaţia victimei, să vedem cum putem genera un model de sprijin şi încredere astfel încât viitoare victime să nu mai renunţe la a depune plângere penală de frică bârfei satului şi să îşi cunoască drepturile, să ştie că legea protejează dreptul la demnitate, imagine şi viaţă privată, inclusiv online. Să semnalăm carenţele din sistemul judiciar, dar să nu ne erijăm în judecători, să nu facem justiţie în stradă şi să ajungem la generalizări legate de ”cultura violului” într-o ţară europeană care totuşi nu este India, unde chiar avem o cultură a violului. Să facem un exerciţiu de sinceritate, de logică şi de empatie şi să privim lucrurile mai lucid şi mai precis. Tipul acesta de indignare iraţională, cu titluri de presă violente, agresive, poate duce la erori judiciare catastrofale, crime din răzbunare (se publică chiar şi scrisori ale unor interlopi care îi ameninţă pe cei şapte), linşaj şi o societate a iraţionalului, dispreţ faţă de lege şi drepturile individuale şi înapoiere, o societate în care pierde şi victima, şi justiţia şi noi. 

Lipsa de încredere în magistraţi, subminarea permanentă a reputaţiei acestora şi verdicte publice fără dovezi vor zdruncina puternic încrederea în justiţie de care începusem să ne bucurăm recent. Vulnerabilizând această încredere dinamităm statul de drept şi ne mişcăm într-o buclă repetitivă şi inutilă, pentru că nu părem să fim capabili să facem nişte distincţii şi precizări esenţiale atunci când e nevoie. Presa are această responsabilitate şi obligaţie, dacă vrea să mai reprezinte o putere în stat şi o voce a cetăţenilor. Mă tem că în cacofonia de valori la care asistăm astăzi, rolul presei în menţinerea unei balanţe şi a unei atmosfere de obiectivitate şi profesionalism este iremediabil compromis. 

Actualizare, 22 iulie: Între timp victima a fost manipulată cinic să apară la televizor cu ”dezvăluiri” (am auzit promisiuni cu vacanţe la mare). Abject. Psihologi de mâna a şaptea explică doct că este normal să apară public, iar judecătorii sunt prezentaţi cu informaţii neverificate din viaţa profesională şi cea privată. Invitaţi şi invitate de tot felul, fără nicio specializare clară, dau verdicte şi ameninţă că cei şapte îşi vor petrece toată viaţa în închisoare. Toţi o apără pe victimă expunând-o. Ireal ce se întâmplă şi halucinant că nu vedem în mass media specialişti autentici, nu pseudo-experţi, fluturi sociali prezenţi peste tot sau pur şi simplu nulităţi.