Vise de fier

Zilele trecute, când a murit Margaret Thatcher, mi-am amintit de Leonard, căruia i-am rămas dator cu o ladă de Pepsi, în timpul războiului din Malvine.

În aprilie ’82, făceam armata la Marină, la o unitate de Vedete Purtătoare de Rachete (VPR) din Mangalia. Eram un soldat prost. Leonard era indolent. De la „Telejurnal“ am aflat că armata argentiniană ocupase Insulele Malvine. Peste câteva zile, Royal Navy a pornit spre arhipelagul cucerit de argentinieni. Margaret Thatcher dăduse ordinul. Leonard dormea în patul de jos, eu în patul de sus. Leonard o admira pe Margaret Thatcher, ţinea cu Bayern München şi-i plăcea Bob Marley. În civilie, Leonard asculta „Europa Liberă”.

În fiecare seară, ne adunam în faţa televizorului alb-negru din dormitor, cu jumătate de oră înainte de „Telejurnal“. Noi, militarii din Marina Republicii Socialiste România, săteam claie peste grămadă, ca să vedem cum merge războiul. Dar la „Telejurnal“, ca la „Telejurnal“, se dădeau câteva informaţii lapidare şi patru-cinci secvenţe cu flota care înainta spre Malvine. Dar cele câteva secvenţe ni se păreau de-a dreptul spectaculoase, ca în filmul „Ziua cea mai lungă“. Apoi, se declanşau discuţii aprinse în dormitorul nostru plin de „eroi fără glorie“: unii ţineau cu englezii, pentru că flota lor arăta brici, alţii cu argentinienii, este pământul lor, au dreptul să-l ocupe, ce caută acolo colonialiştii şi imperialiştii englezi? Aveam puţine informaţii. Iar lipsa de informaţie îi tâmpeşte pe oameni.

Visam cu ochii deschişi la războiul din Atlantic, să fim eroi pe mări şi oceane, eram tineri, cu sângele fierbinte. Noi „bălteam“ cu VPR-urile trase la chei, făcute de ruşi prin anii ’60 şi cedate flotei RSR în cadrul „cooperării dintre armatele prietene“, pe care le pituram (vopseam) şi le spălam în fiecare zi. Leonard mi-a propus într-o zi să ne ducem cu un VPR la pescuit, poate prindem nişte rechini în Marea Neagră! Am râs, visezi, Leo!

Am pus pariu pe o ladă de Pepsi, bat argentinienii! Maggie îi face pilaf! – s-a prins Leonard.

Zilele abia se târau. („Hai ‘liberare, ai în p... mea răbdare!) Eram intrigaţi că Royal Navy se mişca atât de încet, să înceapă odată lupta! Ne-am apucat să facem pariuri. Eu am pus pariu cu Leonard pe o ladă de Pepsi, bat argentinienii! Maggie îi face pilaf! – s-a prins Leonard. Dar armata noastră s-a terminat la începutul lui iunie şi ne-am dus la casele noastre. În toamnă, începeam facultatea. 

Peste patru ani, când Argentina şi Anglia jucau în sferturile CM de fotbal din Mexic, Leonard şi-a amintit de războiul din Malvine şi mi-a cerut lada de Pepsi. N-am găsit Pepsi, am băut coniac şi ne-am uitat la Maradona, care a băgat gol cu mâna. Am terminat facultatea şi am ajuns ingineri.

În ‘90, Leonard a fugit în Germania. N-a avut bani de bilet la un meci de-al lui Bayern. S-a întors în România şi mi-a povestit la o bere cum este libertatea. A ajuns în SUA cu „Loteria vizelor“, s-a angajat muncitor necalificat la o fabrică de mobilă. În ’98, soţia l-a găsit mort în subsolul casei. Atâtea zile a avut. Aş da şi 10 lăzi de Pepsi ca să aflu de ce a murit. şi alte 10 lăzi i-aş da lui Leonard, numai ca să-i spun că a murit „Doamna de Fier“ pe care o admira. Morţii ne amintesc mereu de alţi morţi.