Vlad Popescu: „Lucrăm cu un căţel, a cărui utilitate a fost să stea pe canapea şi să fure biscuiţi de la copii, şi-l transformăm într-un salvator”

Vlad Popescu, directorul Clubului Câinilor Utilitari, e un dresor care pregăteşte cel mai bun prieten al omului pentru misiunea de a salva vieţi. Clubul său beneficiază de finanţare prin programul Bucureştiul Pregătit, lansat de Fundaţia Comunitară Bucureşti.

Acest program, care este susţinut de Lidl România, oferă resursele necesare pentru a creşte capacitatea comunităţii de a se pregăti pentru un cutremur şi alte dezastre majore. Cu ocazia aniversării a 10 ani de Lidl în România, îi celebrăm pe oamenii care sunt activi în comunitate şi care contribuie la un viitor mai bun, şi, în acelaşi timp, şi pe prietenii lor necuvântători, instruiţi să salveze vieţi. Vlad Popescu ne mărturiseşte cum a ajuns să lucreze cu căţei, cum s-au comportat aceştia într-o misiune reală şi de ce pregătirea pentru a fi de ajutor poate fi o distracţie.

Domnule Vlad Popescu, ce v-a determinat să transformaţi salvarea semenilor în ocupaţie?

Prin 2004, am văzut un anunţ în ziar, cum că o fundaţie de protecţie a animalelor caută persoane dispuse să muncească voluntar cu câini de terapie şi de căutare şi salvare. Cumva, de vreun an şi jumătate căutam să mă apuc de dresaj, pentru că doream să mă înţeleg mai bine cu câinele meu. Nu-mi permiteam să plătesc dresaj profesionist, aşa că tot speram să intru într-o ucenicie de acest tip. Şi, văzând acel anunţ, m-am visat instantaneu salvamontist cu câine. Aşa că m-am dus acolo şi m-am apucat de treabă. A fost foarte greu la început, mai ales că oamenii care voiau să facă asta nu ştiau nimic despre chestia asta. Ne-am pregătit împreună. Dar a fost un vis care s-a aprins instant.

Dintre toate carierele posibile, ce v-a atras să lucraţi cu câinii?

Am iubit mereu câinii. Ei nu m-au iubit prea mult, adică n-am fost genul acela care să se înţeleagă cu câinii în mod natural. Pur şi simplu, era ceva care mă fascina la ei. Visam mereu să merg pe stradă cu câinele meu şi să mă asculte, să mergem prin pădure, pe munţi şi, uşor-uşor, s-a înfiripat şi visul de a fi dresor.

Ce tehnici de antrenare a câinilor consideraţi că sunt cele mai eficiente şi de ce?

Pentru a obţine ceva de la un câine, trebuie să-l interesezi. Să-i cunoşti motivaţiile şi să aduci jocul dintre tine şi câine la o sumă pozitivă, în care şi tu, şi el să câştigaţi ceva. Să găsiţi o cale comună de a cuceri un nou comportament.

Calitatea recompensei are vreun rol în reuşita instruirii unui câine?

Calitatea recompensei este totul. Până la urmă, noi, ca să antrenăm comportamentul, indivizi de orice specie, avem nevoie de o ameninţare sau de o promisiune a unei recompense. Evident, calitatea recompensei este extrem de importantă pentru a lucra frumos şi drăguţ. Dacă ajungi să alterezi comportamentul câinelui tău prin ameninţare, mai bine te laşi, nu mai e dresaj.

Vă amintiţi prima experienţă de „dresare” a unui câine?

Prima mea experienţă de dresaj a fost una eşuată, evident! Eu n-am niciun talent pentru meseria asta! Pasiunea şi faptul că am insistat şi am învăţat m-au adus în situaţia de a obţine mici rezultate pozitive şi să ajung, încet-încet, dresor. Ironia face ca, dintre cei care s-au apucat în 2004 de dresaj, nu ştiu dacă mai e vreunul care face în prezent asta.

Când vă uitaţi la desene animate cu Saint-Bernarzii cu butoiaşe legate de gât, vă gândeaţi că o să vă ocupaţi cu aşa ceva?

Nu-mi amintesc decât că am visat mereu să am un câine cu care să cuceresc lumea. Să ştiţi că Saint-Bernarzii ăştia nu prea mai sunt prezenţi azi în echipe de salvare. Sunt câini mari, masivi, care nu prea dezvoltă condiţia fizică necesară pentru munca de salvare.

Ce învăţaţi de la câinii pe care-i instruiţi?

Învăţ enorm! Am învăţat să comunic cu mine, cu ei, să fiu atent la ce-şi doresc oamenii din jurul meu, la ceea ce îi sperie, să fiu atent la conflicte - de multe ori, fără să vrei, în relaţia cu câinele generezi conflicte. M-au ajutat să îmi educ mai bine copiii, să-mi înţeleg mai bine colegii, prietenii, soţia! Câinii mi-au servit foarte multe „tool”-uri de folosit şi în afara activităţilor cu ei.

Cum funcţionează efectiv programul Câini salvatori, derulat de Asociaţia Clubul Câinilor Utilitari, care pregăteşte câini de căutare şi de salvare?

Programul Câini salvatori al Asociaţiei Clubul Câinilor Utilitari funcţionează pe bază de voluntariat. Oameni normali, cu câini normali, se descoperă pe sine şi reciproc, lacomi de viaţă, de joacă, de distracţie, de cheltuit foarte multă energie, în condiţii dificile - păduri, câmpuri, dărâmături. Începem să lucrăm împreună cu un căţel, a cărui utilitate iniţială a fost să stea pe canapea şi să fure biscuiţi de la copii, şi-l transformăm într-un salvator. Stăpânul, la fel. Împreună pornim în această călătorie la sfârşitul căreia suntem mai frumoşi, mai deştepţi şi mai buni la suflet, cred eu.

În ce stadiu se află acum programul Bucureştiul Pregătit, lansat de Fundaţia Comunitară Bucureşti, sprijinit şi de Lidl România?

Acest program va fi tot timpul în pregătire. Câinii îmbătrînesc, tot timpul căutăm oameni şi câini noi. Visul nostru este să avem 50 de câini de căutare şi salvare în Bucureşti. În momentul acesta, avem în pregătire peste douăzeci de câini, în varii stadii, de la începători la gata de intervenţie. Curând, vrem să începem o nouă sesiune de recrutare! Din punctul de vedere al atestării oficiale, nu stăm minunat, din cauza pandemiei. Dar avem câini gata de intervenţie, avem câini care vor fi gata de intervenţie vara viitoare. Ce e foarte important este că sprijinul pe care l-am primit de la Fundaţia Comunitară Bucureşti, inclusiv din partea Lidl România, ne-a sporit capacitatea, atât de antrenament, cât şi de intervenţie. Acum am câştigat o finanţare pentru a ne spori abilităţile, comunicarea cu alte ONG-uri care se ocupă de intervenţii în cazuri speciale. Suntem într-un film foarte bun datorită acestui program.

Aţi avut prima misiune reală în caz de cutremur în urmă cu doi ani, după aproape un deceniu de pregătire pe bază de simulări.Vă antrenaserăţi şi latura emoţională?

Da şi nu. Deşi, prin varii misiuni de dispariţii sau dărâmări de clădiri la care am fost,, dezastre, să zic aşa, de mai mică amploare, ne-au oferit o mică mostră de ce s-ar putea întâmpla, ceea ce am trăit acolo a fost un prag important. Dar cred că l-am trecut cu bine.

Care au fost cele mai puternice emoţii pe care vi le-a provocat intervenţia de după seismul cu magnitudinea de 6,4 din Albania de acum doi ani?

Teama. Şi responsabilitatea. Acestea ne-au făcut să ne dorim să ne antrenăm şi mai bine, şi mai mult.

Cum s-au comportat câinii-utilitari Billy şi Challapa de la Clubul Câinilor Comunitari în intervenţia reală pe care aţi avut-o în Albania alături de pompierii salvatori de la Unitatea Ciolpani, acreditată de ONU?

Câinii s-au comportat foarte bine, deşi acolo au fost condiţii foarte „ciudate”, atât de deţinere, cât şi de lucru, de transport. Au demonstrat că antrenamentul, expunerea pe care am făcut-o, le-a călit caracterul. Şi relaţia de încredere pe care o dezvoltăm cu ei i-a făcut să treacă peste experienţa asta cu bine. Sigur că am avut nevoie la întoarcere de antrenamente suplimentare, dar să nu uităm pentru ei această activitate trebuie să rămână o distracţie. Sunt convins că acest eveniment le-a crescut calitatea.

Aţi constatat diferenţe între câinii noştri şi cei străini pe parcursul acelei acţiuni?

Ne-am simţit foarte bine să vedem că nişte câini din toată Europa se dresează după aceleaşi principii pe care le aplicăm şi noi şi că, în sfârşit, câinii de salvare din România au un loc la masă între câinii de salvare ai Europei şi nu mai suntem consideraţi, aşa, o ţară din lumea a treia în domeniul ăsta. Pe de altă parte, sigur că am văzut maniere diferite, care nu ştiu dacă ţineau de naţionalitatea celor care au dresat şi construit exerciţiile. Am învăţat unii de la alţii, a fost foarte bună colaborarea cu croaţii, cu francezii etc.

E Bucureştiul mai pregătit în prezent decât a fost vreodată?

Da, Bucureştiul e mai pregătit decât a fost vreodată pentru asemenea situaţii, dar asta nu înseamnă că e fantastic de pregătit.

Ce program are o zi obişnuită de pregătire la Clubul dumneavoastră?

În fiecare zi, avem grijă să scoatem câinii la plimbări lungi, să facem trei-patru exerciţii de dresaj şi să alergăm puţin, ca să le întreţinem condiţia fizică, mergem cu bicicleta, le aruncăm mingi etc. Eu personal fac cu ei plimbări destul de lungi, mai alerte, mai lente, câţiva kilometri în fiecare noapte, ăsta este felul meu. De trei ori pe săptămână ne întâlnim la antrenamente care durează undeva la 5-6 ore, în care, rând pe rând, căţeii au parte de distracţie, acolo e concentrată cea mai mare recompensă, astfel încît pentru ei munca asta să fie cel mai mişto lucru de pe lume.

Ce câştig dacă îmi aduc animăluţul în mod voluntar la clubul dumneavoastră?

Asta întreb şi eu! Habar n-am! Cert e că oamenii vin şi le place! E o combinaţie din toate, ai ocazia să şi ajuţi, să te şi distrezi. Evident, e o distracţie specifică, pentru oameni cărora le plac acţiunea, natura, nu se tem de frig sau căldură, de noroi, de băluţe de căţei...

De ce căţeluşele mele nu s-au trezit la ultimele zgâlţâieli, în urmă cu câţiva ani? E doar un mit că animalele „presimt” cumva seismul?

Nu e un mit că ar presimţi câinii cutremurul, însă nu ştim în ce măsură şi care dintre ei găsesc aceste cutremure relevante. Să nu uităm că există foarte multe cutremure de magnitudine mai mică, e foarte posibil ca ei să le simtă şi pe acelea şi să fie învăţat să le considere irelevante. Există însă căţei care reacţionează puternic, chiar îşi alertează stăpânii...

Care e cea mai mare satisfacţie în pregătirea câinilor de căutare - salvare?

În afara faptului că îţi ajuţi comunitatea, ai o relaţie foarte satisfăcătoare cu câinele tău, ai o echipă foarte mişto în jurul tău. În echipa asta am format nişte dresori foarte buni, oameni care şi-au abandonat joburile plictisitoare pentru distracţia asta, în care mai şi muncim...

Aveţi multe de oferit - şi oferiţi - comunităţii din care faceţi parte. Ce primiţi în schimb de la comunitate?

Evident, nu calculăm în felul acesta - ce primim în schimb. Uite, spre exemplu, prin Bucureştiul Pregătit, au venit oameni în spatele nostru. Dar să nu uităm că noi nu suntem nişte eroi care îşi sacrifică vieţile. Noi ne distrăm la nebunie făcând asta, ne place, e pasiunea noastră. Avem ocazia să îi ajutăm pe cei din jurul nostru, ceea ce e minunat. Dar, să recunoaştem, ne distrăm, iar cu ocazia asta îi ajutăm şi pe ceilalţi.