Societate

articolul anterior articolul urmator

Voci gay din perioada comunistă

22
15 Feb 2017 18:41:41
Florin Buhuceanu

Cum luna februarie este dedicată în mod tradiţional istoriei LGBT, voi continua prezentarea unor fragmente de istorie orală a comunităţii gay. Vocile intervievate, două la număr, vorbesc despre „cum era în comunism”, despre frica generalizată de a nu cădea pe mâna miliţiei de moravuri, despre neîncredere şi suspiciune, dar şi despre codurile de comunicare care făceau posibilă o rapidă recunoaştere.

Ar fi o greşeală însă să credem că îşi intraseră în rolul de victimă perpetuă care căuta cu orice preţ să se sustragă arestului. Deprinderea cu represiunea legală la care erau sortiţi nu i-a împiedicat a iubi, spera, forma prietenii durabile şi familii.

Represiunea nu a putut pune capăt vreodată identităţii gay, personale şi de grup. Împotriva tuturor adversităţilor, viaţa gay continua pe bulevarde, în cercuri de prieteni, în băi şi cinematografe publice, pe litoral, acolo unde supravegherea era mai relaxată. Virtualmente peste tot, invizibilă ori discretă cel mai adesea. Pentru a se feri de privirea scrutătoare a miliţiei de moravuri, varii sărbători ale anului erau folosite ca oportunităţi de socializare. Nu trezea suspiciuni o grupare petrecăreaţă adunată pentru a sărbători momentele festive îngăduite de regimul comunist. „Aveam o plăcere nebună, îmi spunea un prieten bucureştean, H. T., 66 de ani, să ne întâlnim la joc de cărţi cu ai noştri şi să-i sărbătorim pe invers pe Nicu şi Leanţa. Era modul nostru de a da cu tifla momentele obligatorii de fericire naţională. Nu la fel se întâmpla de 23 august, nu ştiu de ce. Poate de lehamite sau zăpuşeală.”

Bucureşteanul G. T. , 65 de ani, îşi aminteşte de un revelion petrecut la Timişoara, în spaţiul minuscul al unor prieteni timişoreni ce aveau norocul să se învecineze, în acelaşi apartament, cu o bătrână unguroaică ce îi acceptase fără rezerve. Într-atât de mult, încât proteja casa pentru a o feri de prezenţe altele decât cele masculine. Prezenţa ei binefăcătoare era, desigur, o notabilă excepţie.

„Ne-am dus la Timişoara la sfârşitul lui decembrie 1981, eu şi un bun prieten arhitect, gay şi el, vecin din Militari. Am ajuns acolo, unde ne aşteptau la gară Albi şi Horsti. Albi lucra la teatru, Horsti parcă făcea scenografie. În apartamentul primit, ei ocupau o cameră (bucătărie, hol, baie), iar cealaltă era ocupată de tanti Olga, Olgo neni, femeie trecută de 80 de ani. Cred că a fost unul din cele mai frumoase revelioane pe care le-am petrecut, cu Olgo neni şi cu câţiva băieţi. Olgo neni a făcut aranjamentele pentru a încăpea eu în patul ei cu alţi doi care formau un cuplu, Csobi şi Tuţu. Ea ne-a aranjat cum să dormim şi în ce poziţie, ca să nu se strice liniştea cuplului. „Ca să vezi ce dormitor mare am, a comentat Olgo neni după ce ne-a aranjat”.

La un moment dat, a doua sau a treia zi, au venit în vizită nişte rubedenii ale lui Olgo neni. După ce au plecat, ca o vijelie s-a repezit dumneaei şi deschide toate ferestrele şi toate uşile din casă. „Tu nu simţeşte miros de femeie aicea? A venit curva aia şi miroase în toată casa”. Am râs în hohote, văzând cum apăra ea reputaţia casei în care trăia cu Albi şi Horsti. Era mama cuplului, participând la bucurii, la poveşti sau la necazuri.

Cuplul nostru de băieţi avea şi o căţeluşă pechineză, Bombonica, care figura în albumul de moravuri a Miliţiei din Timişoara. Când ăştia prindeau vreun homosexual, îi arătau fotografia şi întrebau „da’ pe căţelul ăsta îl cunoşti?” Horsti se ducea în gară cu căţeluşa care, dresată, se uita la cine se uita el mai îndelung. Se ducea apoi la cel vizat, îl trăgea de pantaloni, până la urmă făcea ce făcea şi i se urca în braţe. Aşa îi invita Horsti acasă pe cei care îi plăceau, la o cafea, la una-alta. De asta se şi îndrăgostea des, Olgo neni trebuia sa fie psihologul de serviciu. Erau un amor, nu alta!”

Iţic, la 87 de ani în momentul interviului smuls acum câţiva ani, mi s-a prezentat drept bătrân evreu homosexual din Cluj, obişnuit cu „rolurile de compoziţie”. Nu i-a fost tocmai uşor, cu o asemenea identitate multiplă şi cu o slujbă de profesor.

„Noi, să ţi-o zic din start, ne-am revenit mai repede din fascism decât din comunism. Nu vorbesc acum de traume, aia e o altă discuţie. Sub idioţii ăia de legionari nu aveai mare lucru de ascuns. Erai jidan şi pace, nu s-a ales praful de mine doar pentru că eram copilandru, să ştii. Norocul meu! Şi nici nu a durat aşa mult. Sub comunişti, toţi gândeam una şi ziceam alta. Dar talent actoricesc ca la noi, ăştia altfel, mai rar nene! Una eram, alta ziceam că suntem. În continuu travesti de personalitate, ca într-un rol de compoziţie de nu se mai termina naibii. Doi oameni diferiţi, aceeaşi persoană. Ăla normal eram eu, Iţic homosexualul care îşi juca prost rău rolul de bărbat căsătorit şi la casa lui. A naibii de lung rolul ăsta, de era sa mă răpună! Dacă aş avea azi aşa, vreo 20 de ani şi nu spre 80 trecute, parcă-parcă aş vrea sa fiu şi eu un om normal. Să nu mă ascund ca struţul sub poalele răposatei neveste, să am un prieten şi să avem puterea de a îndura împreună gura rea a lumii. Dar uite că nu se mai poate. Când mai am eu vreme să mă îndrăgostesc?

Bine că nu m-a denunţat nevastă-mea că mă ţin cu cine mă ţin, cum s-a întâmplat cu bietul Ştefan Bonea de la Conservatorul din Bucureşti. Să înnebuneşti, nu alta. Până acolo mergea denunţul, îţi era frică în propria casă. Poate de aia amicul meu din Bucureşti, gay-gay, Alexandru Beldie, s-a căsătorit de vreo trei ori cu femei înţelegătoare, de pricepi unde bat. L-ai cunoscut? Era o apariţie, un alpinist înrăit care se fâţâia peste tot îmbrăcat cu nişte pantalonaşi bufanţi de golf din care se vedeau ciorapi fini de mătase. S-a prăpădit în vara lui 2010, mare figură. A lăsat o carte solidă despre fauna şi flora Bucegilor, dar şi reputaţia unuia care nu se străduia să îşi ascundă homosexualitatea. Dimpotrivă, mai degrabă. Nu-i prea păsa de gura lumii, era un cochet cu nelipsita-i beretă care atârna ca la pictori.

Că tot vorbeam de gura rea a lumii şi cum te puteai trezi cu un denunţ de nu te vedeai. Şansa mea, mare, e că eram înconjurat de profesori de liceu, colegii mei, oameni fini. Ştiau de mine, din auzite, că doar nu le-am zis eu ce şi cum. Mă întrebi de erau homofobi şi cum se manifestau, zău că nu ştiu nici de unde s-o iau. Nu cred că aveau cu adevărat simţăminte homofobe sau faţă de mine nu se manifestau. Mă cruţau? Nu cred. Mai degrabă ce se întâmpla era că te tratau cu un fel de milă. Nu-i zic creştinească, că nu prea era cazul. Pe fond, mila asta era dispreţuitoare şi destul de umilitoare. Oi fi eu prea sensibil, na, ca evreu şi homosexual, mai ştii? Dar nu cred că eram doar eu tratat aşa în mediul nostru. Parcă eram nişte infirmi, niţeluş respingători, cu care te mai gândeşti dacă vrei să ai de a face. La fel mă simţeam când eram gratulat cu „măi jidane”, între patru pereţi. De parcă nu voiau să se murdărească cu unul ca mine, unde pui că nu eram doar jidan-jidan, eram jidan homosexual. Un pederast. Sau, mai rău, un bulangiu. Dar nu mă urau, mă tolerau cumva în felul lor mai răutăcios. Niciodată însă nu ştiai cum stă treaba, te puteai aştepta oricând la o palmă morală care să mă aducă cu picioarele pe pământ. Ştim noi cine eşti mata, tovarăşe! Adică nu ne duci de nas, nu eşti ca noi. Te tolerau dacă îi lăsai în pace cu alcătuirea ta diferită sau dacă nu te simţeau ca o ameninţare profesională. (…) Nu vrem să ştim. Nici nu ştiau, căci nu voiam să se ştie. Ştiam bine ce m-ar aştepta dacă s-ar afla. Uite aşa, şi eu, şi ei, aveam un interes comun să nu se afle.

Ce se ştia de la dosar e că eram evreu. Cu asta nu aveam o problemă, că ne lega Biblia pe toţi. Că bine zicea legionarul de Ţuţea, doar Isus nu s-a născut la Botoşani, nu? Cartea asta, chiar luată în derâdere, folosea ca ancoră comună. Ca homosexual, ce ancoră aveam? Cum să se uite ei la mine ca la un om normal când normalitatea mea era pederastia. Şi ăştia cât de cât citiţi, care sigur că ştiau de Oscar Wilde ori de Proust… tot credeau că e ceva necurat la mijloc cu „boala” asta care e aşa puternică, aşa de atrăgătoare, că putea să te scoată în afara naturii. Mârşăveli de babă analfabetă, ca să nu zic mai mult. Ciung dacă eram, parcă ar fi fost mai bine decât să fiu purtător de virus homosexual. Parcă se temeau să nu se ia. Dacă, mai ştii, se îmbolnăveşte vreun elev de la mine? Azi oamenii parcă sunt mai cu scaun la cap şi au aflat că nu se ia ca guturaiul. Bine că pe vremea mea nu se prea discuta subiectul, mai degrabă auzeai vorbindu-se de conspiraţii mondiale sioniste. Nu venise timpul în comunism să trăim conspiraţia homosexualilor care nu are alt scop decât să fure copii şi să-i strice. Tu râzi, dar nu e aşa tonic să te gândeşti ce ţi se poate pune în cârcă. Agent sionist sau (agent) homosexual? Dacă eram arab, poate că nici nu aveam dilema asta amărâtă. Bine că nu sunt evreu ungur homosexual.”

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

22 Comentarii

Utilizator Adevărul
15.02.2017, 19:16:07

Comentariu considerat abuziv.

Radu Mircea
15.02.2017, 20:02:50

# hi hi hi .. Asta din primu' comentariu cred c-a injurat ...

-2 (4 voturi)
M Monica
15.02.2017, 20:31:33

Gretosi, anormali, animale! Cinta la alta masa, poate-ti pica vreun craitar!

+2 (6 voturi)
Cornel Cazacu
15.02.2017, 22:09:59

Țuțea, legionar sau nu, a stat la pușcărie pentru poporul său, nu a slujit unor legebaiști care vin din afară și-i vedem la paradele alea scârboase și amorale. Dacă vreți divertisment sexual mergeți în locuri ascunse să nu dați și altora exemplul vostru urât și grețos.

+3 (7 voturi)
Cornel Cazacu
15.02.2017, 22:17:58

Dacă tot dați exemple din perioada comunistă, puneți-l și pe Ioan Luchian Mihalea, ați văzut cu ce vagabonzi era încurcat și ce a pățit.

+3 (7 voturi)

Vezi toate comentariile (22)

Modifică Setările