Vom avea „capul lui Moţoc”. Ce urmează?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De trei săptămâni, mii de români protestează în stradă. Cei mai mulţi-împotriva proiectului Roşia Montană. Puţini-pentru. Unii se opun eutanasierii câinilor maidanezi, alţii vor soluţii pentru stârpirea sistematică a patrupedelor, alţii cer piste pentru biciclete, motocicliştii-atenţie sporită în trafic din partea şoferilor.

E clar că se întâmplă ceva!

Atât analiştii pasionaţi ai fenomenului cât şi o bună parte dintre protestatari au căzut de acord asupra câtorva aspecte: locul de unde a pornit şi unde se exprimă revoltele-Piaţa Universităţii-este unul simbolic ales, el se doreşte a fi semnul conservării şi revenirii în toamna lui 2013  a spiritului „primăverii”din 1990; mai mult, participanţii la mitinguri provin deopotrivă din generaţia „golanilor” nouăzecişti şi din rândul celei care a urmat-o (să fie acest mix de leaturi generaţia nepătată şi aşteptată să mute macazele de mentalitate, invocată de Brucan?); protestele sunt nonviolente, civilizate şi se anunţă de durată; în afară de faptul că scânteia a fost aruncată de Alburnus Maior, nu au fost acceptaţi şi nu există nici lideri formali, nici lideri informali, ci doar un curent de opinie; dar, deşi iniţial manifestările au clamat răspicat cauze punctuale, cu vremea acestea din urmă au devenit destul de difuze: chiar dacă scandările nu sunt contra unui partid anume, ele încep să vizeze întreaga clasă politică, acuzată de corupţie, cinism, nesimţire şi autism (de la „Salvaţi Roşia Montană!” s-a ajuns la „Uniţi salvăm toată România!”: „Oamenii au ieşit de sub întâia uimire de a se regăsi atât de mulţi în stradă. Au început să se gândească ce ar mai putea face cu această minune, în afară de a salva Roşia Montană”, crede colegul Vlad Mixich); în consecinţă, s-ar prefigura un conflict deschis între o proaspătă şi mai radicală societate civilă şi vieţuitoarele din politica românească.

Prin acest context, interesante mi se par câteva chestiuni.

1. Între altele, se cere explicit demisia premierului Ponta, adică a unui om aflat exact la vârsta de confluenţă între cele două generaţii, care, teoretic, ar trebui să le reprezinte şi să le înţeleagă „limbile” amândurora; a fost atinsă şi generaţia domniei sale de ticurile reptiliene ale predecesorilor, deci unul şi mai tânăr ar fi nimerit? Este tinereţea o garanţie a competenţei oneste? 

2. Dacă indignarea revendicativă (care se manifestă cumpătat, dar persistent, şi crează precedente) este soluţia prin care se pot schimba lucrurile în România, cât zile sau luni ar fi necesar să se exprime ea, ca, până la urmă, să se mişte ceva?  Eu cred că temporizarea excesivă a unei decizii este un truc de pe urma căruia numai decidenţii au de câştigat. Mai mult, iată de ce mi se pare că recentele mişcări au fost atrase de mult, pervers şi pe nesimţite în siaj politic:

a) în perspectiva viitoarelor alegeri, ele au prins să cântărească fix cât numărul de voturi pe care o decizie le-ar putea aduce. Deci nimeni, nici din opoziţie, nici de la putere, nu ar fi atât de nebun cât să-şi permită pierderea a câtorva zeci de mii de voturi (şi imprevizibil de multe altele, prin contaminare!)

b) aşa încât, cred că este limpede faptul că proiectul RM va fi, oricum, aruncat la coş! Acum, pânda e pe cine o va face până la urmă, cum anume şi când va sosi momentul potrivit.

3. Aşadar, după ce „capul lui Moţoc” va fi fost aruncat în piaţa publică, ce vor face manifestanţii anti-RM? Se vor duce acasă bucuroşi, ştergându-şi săbiile şi aşteptând ca guvernanţii să le ofere un nou motiv de inflamare civică? Sau vor merge până în acele pânze albe, care s-au prefigurat de curând?

Pericolul este acelaşi cu cel enunţat cândva de (pare-mi-se) „divertişi”, care parodiau astfel un vestit slogan liberal: „am pornit împreună, continuăm în neştire!”   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite