Zadarnicele chinuri ale urii

Talentul de a urî e unul rar. Oamenii se mulţumesc să mârâie, să protesteze, dar, când e vorba de drumul spinos al urii, ezită. E o cale lungă şi o distanţă incomensurabilă.

Cel mai uşor e să îl bălăcăreşti pe cel învins. Oricum nu mai poate mişca. Nici nu mai poate muşca. E dus de pe lumea noastră. Îl loveşti, mai întâi, cu toiagul, ca pe un şarpe veninos. Mişcă? Înseamnă că mai are snagă. Nu mişcă? În sfârşit, poţi să-ţi verşi năduful: „Treanţă, c… cu ochi, vedea-te-aş varză!“. Cu cât duşmanul e mai jos, mai neputincios, mai neînsemnat, cu atât discursul revendicativ e mai ritos. Dacă e praf şi pulbere, ce mă împiedică să-l fac una cu pământul? Pot demonstra cât sunt de curajos şi de principial.

Avem exemple căcălău, Măria Ta! De la slujnicari ai dictatorului, care se-mbulziră în '90 să scuipe unde pupaseră duios, cu bale, până la toţi cei care au pupat cu limba umedă noile regimuri politice şi s-au spălat pe mâni (nu pe limbă), ca şi cum n-ar fi existat. Nici usturoi nu mâncară, nici gura nu le miroase. Iar noii puternici ai zilei îi cumpără de noi. Îi refolosesc, îi reşapează şi îi dau mai departe. E o meserie straşnică. Are un singur dezavantaj. Face din om neom şi din meseriaş un cârpaci. Adică invers: dintr-un linge blide, un om cu principii. Oamenii se schimbă, principiile rămân, iar dacă principiile dau semne de slăbiciune, înlocuiesc ideea de principiu cu – cum să le zic, să nu le jignesc? – raţiunile superioare. V-aş întreba: care au fost raţiunile superioare care au mânat România în luptă, în ultimele decenii? Dacă suntem cinstiţi, răspunsul vine repede: niciuna. Nicio raţiune superioară nu a animat ţara noastră. Întotdeauna s-a dovedit că la mijloc au fost aranjamente, pile, favorizări (ale infractorului) şi o imensă sete de avere, ascunsă sub vorbe goale. Aşa că mă întreb, la fel cu ţaţa Veta, din cel mai mărginaş cătun al României: „La ce mama dracului foloseşte democraţia, dacă în vârf ajung, negreşit, cei mai lacomi, cei mai hapsâni, cei mai hoţi?“.

O să râdeţi. Nici politologii, nici analiştii şi nici teoreticienii îmbibaţi ca buretele de filosofie nu au dreptate. Ci amărâta aia care se întreabă, înainte de a hotărî soarta naţiei, cu votul ei miop, la ce îi serveşte „democraţia“? Asemenea ei, asemenea celei mai umile fiinţe din corpul naţiei, pentru care nu există nici milă, nici înţelegere, vin celelalte straturi sociale: clasa de mijloc, funcţionarii, hipsterii, devianţii, corporatiştii. Fiecare are ceva de acuzat în societatea noastră: băncile, patronatul, administraţia, fumatul, corectitudinea politică. Încât, atunci când strângi toate părerile la un loc, constaţi că democraţia e minată din interior de o nemulţumire strivitoare: media dorinţelor şi neputinţelor e tărâmul nimănui. Nimeni nu se simte bine în democraţie. Poate doar personalităţile border-line.

Aşa că tot ce îi rămâne cetăţeanului de rând (cel care nu are conturi cu şase zerouri, vile, yahturi, Lamborghini) e ura. Exact ca în timpul comunismului, când toată populaţia (şi aici nu exagerez cu nimic) ura comunismul. Civilizaţia modernă a descoperit, spre paguba proprie, că poate stăvili ura generală prin legi şi decrete. Numai că ura nu scade, ci creşte. Iar guvernanţii stau cu fundurile pe acest cazan sub presiune, amăgindu-se, până or da ortul popii, că nu va face explozie. Feriţi-vă fundurile. E vorba de câteva secunde.