Zâmbetul lui Dumnezeu

Numele meu este Gelu. Sunt om. Sunt rom. Sunt copilul părinţilor mei. În mod normal, eu nu ar mai fi trebuit să exist. Ai mei şi-au dorit cu ardoare o fată, numai că după ce au avut 4 băieţi au renunţat la idee. Dumnezeu, însă, a avut în plan ca eu să apar pe lume şi acest plan a însemnat ca cel mai mare frate să se îmbolnăvească de leucemie.

Ai mei, oameni simpli şi modeşti, însă extrem de credincioşi, au încercat tot ceea ce au putut ca să-l salveze, în ciuda faptului ca leucemia era incurabilă în Romania anilor 1976. Moartea sa, în 18 mai 1976, a adus cu sine răzvrătirea mamei faţă de Cel de Sus, mama reproşându-I că ale ei rugăciuni nu au fost ascultate. La numai 2 luni după înmormântare, mama a aflat ca e însărcinată. În ciuda sfaturilor medicilor care ii spuneau că trebuie sa avorteze, sarcina fiind una cu risc major pentru mama din cauza unor probleme medicale avute la naşterea fratelui meu cu 5 ani mai mare decât mine, mama a decis să păstreze sarcina, considerând-o „răspunsul Bunului la rugăciunile lor”. Dumnezeu a ales sa răspundă lacrimilor lor altfel decât ei au cerut, aşa că, la data de 26 martie 1977, eu am apărut pe lume. În semn de mulţumire, si spre aducerea aminte a fratelui care nu mai era, ai mei au decis ca eu să port acelaşi nume ca el, respectiv Gelu.

La 6 ani, mama a considerat că trebuie sa fac şcoala de muzică. În tinereţea ei, mama a avut un iubit lăutar şi gândul ei a fost ca ai ei copii sa înveţe muzică pentru a avea o „meserie curată”. Toţi cei 4 fraţi am făcut şi şcoala de muzică în paralel cu şcoala teoretică, însă nici unul dintre noi nu a ajuns lăutar. Eu am urât violoncelul pana în ziua în care mama a înţeles că dacă eu nu fac ceva cu pasiune şi cu dorinţă, nu îl voi face.

La şcoală am mers de la 6 ani şi 9 luni. În clasa a doua, după ce am fost făcut pionier, colectivul de elevi m-a ales sa fiu stegarul clasei. Bucuria şi mândria alor mei nu a durat mult pentru că parte din părinţii colegilor mei nu au fost de acord ca „steagul României sa fie ţinut de un ţigan”. Eu nu m-am supărat, pentru că acest lucru însemna că ai mei nu trebuiau sa-mi cumpere două cămăşi albe necesare serbărilor pioniereşti, ceea ce aducea nişte economii în bugetul familiei, însă mama a fost super-cătrănită. A venit la şcoală şi a cerut ca al ei copil sa primească ceea ce merită şi să nu fie judecat în funcţie de culoarea pielii lui, însă lucrurile nu s-au schimbat. Părinţii celorlalţi colegi erau mai cu dare de mână şi mai influenţi decât ai mei şi acest lucru a contat în luarea deciziei finale.

Din clasa a cincea am început sa urăsc matematica. Fratele meu mai mare decât mine urmase aceeaşi şcoală gimnazială şi profesoara de matematică îl considera un „nesimţit” pentru că l-a prins pupându-se cu o colegă în pauză. Eticheta pe care fratele meu a avut-o în timpul şcolii  s-a răsfrânt şi asupra mea, aşa ca indiferent ce făceam luam notă foarte slabă. Mi se părea atât de nedrept când luam notă foarte slabă dând un răspuns bun, încât nu mai mă duceam la şcoală cu plăcere. Norocul meu a fost dat de prezenţa a doi alţi profesori, unul de istorie şi o alta de limba română, care mi-au văzut potenţialul şi au „negociat” cu doamna de matematică ca ea sa mă treacă în condiţiile în care iau peste 8 la materiile lor. Ceea ce s-a şi întâmplat. Fără dl. Cobzaru, profesorul meu de istorie, şi fără dna Movileanu, doamna mea de română, aproape sigur as fi renunţat la scoală.

În clasa a VIII-a am decis ca îmi continui studiile la o scoală complementară unde sa învăţ o meserie care să mă ajute sa-mi găsesc un loc de muncă. Greutăţile financiare din familie dublate de faptul că oamenii din jurul meu nu aveau facultate mă făceau nici măcar sa nu înţeleg ce înseamnă asta şi să fiu centrat pe nevoia de a avea un salariu cu care sa-mi ajut părinţii. Cum ai mei nu prea veneau la şcoală, nu mi-am făcut griji că voi avea vreo piedică din partea lor, pentru ca nici măcar nu aveam de gând să le spun.

Ca un făcut, în perioada înscrierilor, mama şi-a luat liber de la locul unde muncea ca femeie de serviciu pentru a merge cu mine să-mi aleg liceul. Cum eu nu discutasem cu ai mei despre ce şcoală îmi doream sa urmez, ba chiar mai mult „îi păcăleam” cu numele unui liceu din oraş atunci când eram întrebat, prezenţa mamei a generat o stare de confuzie totală. „Extraordinar! Si eu cum ii spun mamei că vreau la complementară?” Întrebarea asta m-a măcinat tot drumul, parcurs pe jos, pe la liceele din Galaţi pe care mama mi le indica.

„Mamă, nu îmi place aici!” o făcea pe mama să ofteze şi să îmi zâmbească cu drag. „Bine, puiul, hai la următorul!”. Mama stătea undeva în spate, tăcută, şi doar eu vorbeam cu cei care erau la secretariat. Mama este fără carte şi acest lucru a făcut-o sa se considere „proastă” şi să nu dorească să ne „facă de ruşine”, aşa că eu conduceam acest drum itinerant. După câţiva de „nu îmi place aici!”, pe strada dintre două licee mi-am făcut curaj să îi spun ce am de gând. La auzul planului meu, privirea mamei s-a transformat în săbii cu care mi-a străpuns inima şi au urmat cele mai bune palme pe care le-am primit vreodată de la ea. „Te omor! Cum sa faci aşa ceva? Tu crezi că faci ce vrei tu?”. Primul liceu în care l-a găsit în drum a fost cel l-a care ea m-a înscris. Tot ea a decis şi faptul ca trebuie sa fac „chestia aia cu limba română”, adică filologie. De data asta, eu am stat în spate, tăcut, cu ochii plini de lacrimi. Am dat examenul de admitere la liceu şi l-am luat cu notă mare. Nu eram prost, doar că nu aveam visuri şi nici încredere în mine.

Visurile devenirii mele au venit în liceu, după ce alţi profesori au început să-mi arate pliante cu facultăţile pe care le pot urma. Unii mă motivau spunându-mi că sunt bun, chiar mai bun decât propriii lor copii, şi că pot deveni orice îmi doresc. Colegii mei au fost prietenii mei şi nu am simţit niciodată că mă considerau altceva decât unul de-al lor. Anii de liceu au fost, cu siguranţă, cei mai frumoşi ani ai mei si anii care mi-au consolidat bucuria din suflet.

În clasa a X-a am decis că vreau sa dau la sociologie si asistenţă socială. Fără pregătire, în primii doi ani am eşuat. Toate vorbele din trecut în care eram considerat „prost” mi-au revenit in minte, acum existând si argumente. Pentru a nu ştiu câta oară, eram gata sa cedez.

Într-o discuţie cu tata, avută prin luna aprilie-mai 1998, totul a degenerat într-o ceartă în care ne reproşam lucruri. Tata îmi reproşa ca nu muncesc suficient şi că „nu-mi urmez calea”, eu ii reproşam relaţia lui aspră cu mama.  În mijlocul discuţiei tata se pune în faţa icoanei cu Maica Domnului şi zice „Da-r-ar Dumnezeu să nu iei la facultate, că eşti un prost!”. Pentru mine atunci Pământul s-a oprit în loc si tata a dispărut din sufletul meu. Nu am înţeles cum el a putut să spună aşa ceva şi atunci l-am urât. „Da, mă? Îţi arăt eu că nu sunt prost!”. Luni de zile nu am vorbit cu el decât dimineaţa şi seara, când ii spuneam „bună dimineaţa” şi „noapte bună”. Am învăţat ca un nebun, mintea-mi fiind sugrumată de vorbele lui. Mama s-a împrumutat la o vecină pentru a-mi plăti 10 ore de pregătire la filozofie, timp în care am învăţat sa scriu pe barem. Am auzit-o pe mama când îl ruga pe tata să vorbească cu mine „pentru că o sa-i ia foc sufletul” şi l-am auzit pe el când îi răspundea că „poate să mă urască, dar trebuie să facă ceea ce trebuie să facă”, însă atunci nu am înţeles. Sau nu am vrut să înţeleg. Acum nu pot decât să-i mulţumesc pentru şutul în orgoliu pe care mi l-a dat, pentru că fără acţiunea lui în acel an nu as fi devenit student.

După ce am luat examenul de admitere la facultate, nu m-am bucurat. Ştiam că ai mei nu au bani şi că nu am cum veni la Bucureşti. Tata şi-a vândut ultima bijuterie pe care o avea, un inel cu piatră roşie, prietenii mei din cartier au făcut chetă şi familia celui mai bun prieten al meu, Mihai Ioiţescu, care murise doar cu câteva luni înainte, a venit şi mi-a dăruit nişte bani. „Dacă pleca Mihai, ii dădeam lui! Aşa iţi dăm ţie!”, m-a făcut să înţeleg nu numai că prietenii te ajută şi dincolo de moarte, dar mai ales că Dumnezeu lucrează numai şi numai prin oameni.

La Bucureşti nu a fost uşor deloc. Departe de casă, fără bani, fără prietenii copilăriei mele, cu părinţii suferind de foame pentru a-mi trimite mie din puţinul lor etc., cea mai bună soluţie îmi părea să renunţ şi să mă întorc acasă. Un alt profesor a decis să vadă în mine „ce a contat” (asta a spus, după ce mi-am susţinut lucrarea de doctorat, că a văzut în mine) şi să mă încurajeze să strâng din dinţi şi să mă bat cu toate limitele care-mi apar în faţă, chiar şi cu stomacul meu.

Devenirea mea se datorează lor. Celor care au crezut în mine mai mult decât am făcut-o chiar eu. Celor prin care Dumnezeu mi-a arătat cât de mult mă iubeşte si celor care, pentru mine, au fost Zâmbetul Lui.

Numele meu este Gelu. Sunt om, Sunt rom. Sunt copilul părinţilor mei. Sunt prietenul prietenilor mei. Sunt elevul profesorilor mei. Sunt cel care este răsfăţat de Dumnezeu cu oameni foarte faini în jurul lui!