Zbor lin spre îngeri, Alex Savitescu!

Alex a plecat azi, luându-şi pixul şi telecomanda care, ajung să cred, era, cumva, încorporată în acesta, ca şi „microfonul de serviciu” de-altădată.

Ştiu exact când ne-am văzut cel mai recent, ştiu la fel de bine când ne-am văzut prima oară. În urmă cu 16 ani, în bătrâna, pentru noi, redacţie a „Opiniei Studenţeşti”, o altă generaţie relua o veche aventură, cea a buchiselii de presă scrisă. Mai mic decât noi, abia intrat în primul an de facultate, Alex avea un dublu avantaj, ceea ce, i-am şi spus-o mai târziu, m-a intimidat niţel: făcuse ucenicie în radio şi era, acum, student al primei generaţii de Jurnalism de la „Cuza”. Iar cel puţin prima chestiune conta: chiar dacă lucrase în presa audio, stăpânea limbajul tehnic al celei scrise, ştia de „şapou”, de „bumbi”, de „intertitluri” şi „colontitluri”, de „semne” şi de „paginare”, ori alte asemenea multe lucruri care pentru noi, cei veniţi din zona umanioarelor ca amatori de gazetărie, dar fără a avea habar ce-nseamnă aceasta, păreau în acele vremuri de-nceput nişte cumplite dihănii menite a ne-mpiedica să ne vedem semnăturile ieşite din tipar.

Alex nu stăpânea, însă, doar atât, ci avea un instinctual simţ al limbii române, „construia” textul cu o uşurătate fiinţială cei îi asigura accesul spre acea deloc studiată ironie, dublată de autoironie, pe care o avea, altfel, în mod natural. Ţinea mult şi bine la „mişto”-uri (şi, ohoho!, erau destule în redacţia „Opinticăi”!), după cum ştia la fel de bine să întoarcă replici care te puneau pe gânduri. Poate şi de-aici talentul său aparte pentru tehnica interviului jurnalistic, dacă mă gândesc la faptul că tocmai această capacitate de (auto)ironie îţi poate trezi empatia prin raportare la personajul care, în actul contruirii dialogului – fie acesta şi jurnalistic, sau tocmai întrucât e jurnalistic – devine persona, deschizându-se şi depăşind aproape orice bariere de comunicare. Nu toate. Pentru că, empatic fiind, Alex „conducea” interviuri ştiind perfect unde şi când să se oprească din „investigaţie”. Cartea sa, „Microfonul de serviciu”, ce a preluat titlul paginilor de interviu pe care le coordona la „Opinia Studenţească”, rămâne un martor al acestei veritabile „ştiinţe” jurnalistice.

Era, apoi, tableta, pe care a exersat-o „de mic” şi pe care a dus-o sus, sus tare de tot, în paginile „Suplimentului de cultură”. Îi ieşea, „creştea la final”, fără rest, fiecare text. Prin tabletele publicate sub rubrica „La loc telecomanda”, Alex a demonstrat, săptămână de săptămână, că este parte a „show-ului televizual” pe care-l analiza. El, telespectatorul, depindea de televiziune în acelaşi fel în care fiecare dintre noi depinde de lumea profesională în care se regăseşte, ceea ce nu-i împiedica însă, defel, acuitatea critică. Pe care-o exersa cu o fineţe ce bandaja, automat, orice raportare ironică la personajele catodice. Şi exact asta făcea, din Alex, un excelent critic de televiziune, un neurochirurg al pasiunilor exhibate, în prezent, de homo videns.

Cel mai recent l-am văzut pe Alex în colţul dinspre Alexandru al pasarelei ce duce către Podu de Piatră. Era, cred, în luna mai, am tras pe dreapta, am apăsat butonul avariilor şi am schimbat câteva vorbe, grăbite de îndreptăţitele claxoane ce se auzeau din spate. Am şi râs împreună, în acele câteva minute, la tonul dat de Alex, acelaşi de odinioară, din redacţia „Opinticăi”. Ne-am despărţit, ca de obicei, cu promisiunea unei revederi ce avea să fie mai de durată.

N-a mai fost să fie. Alex a plecat azi, luându-şi pixul şi telecomanda care, ajung să cred, era, cumva, încorporată în acesta, ca şi „microfonul de serviciu” de-altădată.

Zbor lin spre îngeri, dragă Alex Savitescu!