Ziua Culturii

În principiu, a fost o idee bună aceea de a sărbători în fiecare an, la 15 ianuarie, Ziua Culturii. Din păcate, în afară de câteva cuvinte pioase, nu s-a întâmplat mare lucru.

A devenit un fel de tradiţie folosirea unor astfel de evenimente exclusiv ca prilejuri festive. Comunismul a exploatat la maximum potenţialul lor diversionist, în măsura în care produceau două efecte deopotrivă de necesare propagandei. Primul era abaterea atenţiei de la adevăratele probleme. Am remarcat chiar un anume cinism în profitul tras de pe urma lor. Îmi amintesc satisfacţia făţişă a reprezentanţilor Secţiei de presă a PCR, când moartea poetului Alexandru Philippide, în februarie 1979, le-a permis să consacre o reuniune a Consiliului Uniunii Scriitorilor, care avea pe ordinea de zi cestiuni arzătoare, evocării celui dispărut. Al doilea efect era generalizarea tonului solemn şi emfatic atât de preţuit de oficialităţi în toate intervenţile publice. Regimul adora în secret zilele de doliu naţional, în care puteau fi evitate  manifestările legate de o realitate care era mai bine să fie ascunsă. Solemnităţile de orice fel ne ţineau departe de tot ce ne preocupa cu adevărat. Acest diversionism de stat şi de partid a condus la devalorizarea festivului şi a comemorativului înainte de 1989. Ce se întâmplă după 1989 nu e decât o sechelă a trecutului.

În primul rând, persistă o anume suspiciune cu privire la motivele sărbătoririi. În al doilea rând, festivismul continuă să fie de rigoare. Iată, în 2011, dacă ne limităm la literatură, se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Sadoveanu şi Blaga, ambii aflaţi pe lista de aniversări UNESCO. N-am cunoştinţă, în ţară, de nicio iniţiativă în ce-i priveşte. De pildă, ediţii noi din opera lor sau demararea unei serii de opere. În librării, nu există decât puţine volume ale celor doi şi acelea pentru uzul şcolii. Marea ediţie critică Sadoveanu s-a oprit la volumul opt, dacă nu greşesc, adică la opere dinaintea primului război mondial. Ce prilej mai nimerit de a o relua ar putea fi  decât jumătatea de secol scursă de la dispariţia marelui prozator? Recent au apărut în colecţia săptămânală de la „Jurnalul naţional" câteva volume ale lui Sadoveanu. Şi cam atât. Blaga a avut parte la începutul anilor 2000 de o serie la Humanitas. Apoi lucrurile s-au oprit. Dar studiile sau monografiile consacrate celor doi?  Nici de existenţa lor n-am cunoştinţă. M-aş bucura să fiu contrazis. Şi unde sunt tentativele de a publica inedite, documente, biografii?

Spre a spune lucurile până la capăt, să amintim şi faptul că există unele impedimente din partea moştenitorilor. De când cu legea dreptului de autor, moştenitorii pun nenumărate piedici editorilor. Ideea e, îmi pare rău s-o spun, de a câştiga cât mai mulţi bani. Sunt blocate astfel reeditări importante. Sunt, pe de o parte, drepturi cedate, dar neutilizate de editori în dificultate. Pe de alta, sunt pretenţii greu de onorat din partea moştenitorilor care par să aştepte vremuri mai bune. Sigur că proprietatea intelectuală trebuie garantată, dar asta  presupune tocmai o circulaţie firească a bunurilor culturale. În 1969, am publicat un articol intitulat, mi se pare, „Văduvele abuzive", titlu inspirat de o carte a unui francez, în care remarcam boicotarea de către  nevestele unor scriitori decedaţi a  informaţiilor referitoare mai ales la biografia acestora. Şi astăzi boicotul e la ordinea zilei, fapt care se explică prin aceeaşi „pudoare familială" de a dezvălui aspecte mai puţin plăcute, poate, din viaţa unor scriitori. Cunosc destule exemple, pe care, după reacţia de care am avut parte cu patruzeci şi doi de ani în urmă, nu mai îndrăznesc să le dau.

Una peste alta, mă îndoiesc de eficacitatea unor Zile ale Culturii, în condiţiile în care ele se confundă cu plecarea genunchiului în faţa unor pesonalităţi din trecut despre care nu aflăm nimic nou şi la promovarea operei cărora nu punem nicio piatră.