Îl vom uita pe Barzagli?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Italia-Germania nu s-a încheiat. Cel mai înalt duel cunoscut de istoria fotbalului a dat cîteva din meciurile pe care stă valoarea ultimă a jocului. E prea mult.

În 1970, în semifinalele mondialelor, Italia cu Facchetti, Riva şi Mazzola, şi Germania, cu Beckenbauer, Overath şi Muller, au atins ceva ce se chamă transă artistică. În prelungiri, pe un joc pur de contre şi anti-contre, Italia a învins cu 4-3, deşi Germania a făcut un meci superb. În 1982, în finala mondialelor spaniole, după probabil cel mai frumos meci văzut vrteodată, Italia a apărut cu scalpul Braziliei la cingătoare. Italia a dezorganizat cea mai solidă structură de rezistenţă a materiei: Germania. Rămîne imaginea lui Giancarlo Antognoni, alergînd desfigurat de fericire, la golul trei. În 2006, la mondialele din Germania, Italia a făcut iar o demonstraţie incomunicabilă de fotbal şi a trecut în mare viteză pe lîngă Germania. Aşa s-a putut vedea unul din golurile care fac din fotbal o ştiinţă exactă şi fluidă: stoperul Fabio Cannavaro a plecat din poziţie defenisvă pe o contră care a despicat centrul şi l-a găsit pe Del Pierro singur pe tot cîmpul de joc.

De ce toate aceste secvenţe irepetabile? Pentru că simbătă, la Bordeaux, Germania a făcut un meci de senzaţie învingînd o Italie de senzaţie într-un final decis de nervi şi de zaruri. Marea istorie italo-germană continuă. Iar cine i-a văzut, după meci, la televiziunea italiană, pe Buffon şi Barzagli e, probabil, convins de măreţia ascunsă a fotbalului.

Buffon şi Barzagli, doi bărbaţi puternici şi lucizi pînă la cinism în teren, nu s-au ferit şi au plîns. Şi-au cerut scuze, dar au plîns, vorbind repede şi din inimă despre ce îi face să plîngă. Nici unul n-a vorbit de înfrîngere şi n-a găsit vonovaţi. Buffon şi Barzagli s-au pus pe plîns după ce au stat în teren, să felicite, om cu om, Germania învingătoare. Amîndoi au vorbit de durerea despărţirii. Echipa lui Conte a fost o familie şi nu va mai fi. În secret, amîndoi, au vorbit de clipa apropiată în care cariera lor se va încheia. Barzagli a spus, poate, cel mai insuportabil lucru rostit de un fotbalist: ştiu că vom fi uitaţi! Cine nu plînge, cu Barzagli, după aceste  cuvinte, nu ştie ce e lumea. Nu ştie ce e sfîrşitul. Dar va afla. Şi, poate, aşa, cineva îşi va aduce aminte de Barzagli. 

Ca să ne întoarcem la orătăniile noastre, Franţa a jucat cel mai uşor meci al turneului, în semfinale. În repriza a doua, meciul s-a transformat într-o sărbătoare cîmpenească, încărcată de voie bună defensivă franceză în cinstea oaspeţilor măcelăriţi pe parcursul primei reprize. Parcă a fost 5-1 sau 6-2.  Nu e clar. Însă, la 4-0, în minutul 45, cu Islanda, Didier Deschamps a comis o eroare gravă. Deschamps trebuia să facă cele trei schimbări regulamentare, să declare patru jucători accidentaţi şi să continue în şapte. Pe de o parte, nu era nevoie de mai mult în faţa islandei. Pe de altă parte, Deschamps îşi putea odihni echipa, pentru a pierde ceva ma strîns semifinala cu Germania.

Franţa a făcut un joc de atac mai mult decît fluent, dar nu Franţa e subiectul, ci Islanda. La prima întîlnire cu o echipă motivată şi articulată, Islanda a arătat ce e: o trupă de viguroşi care oscilează între vitejie şi brutalitate. Între aceste două extreme elemetare, adică acolo unde ar trebui să fie vorba de fotbal, aproape nimic. Stoperii islandezi nu cunopsc marcajul şi nu au impresia că mijlocaşii ofensivi lansaţi trebuie băgaţi în seamă (golul lui Pogba). Stopul, preluarea, voleul urmează a fi asimilate într-un viitor neprecizat.

Singurele lucruri notabile care rămîn în urma acestei echipe oneste, dar nerindeluite sînt ambiţia, jocul aerian şi galeria. Prima e admirabilă. Al doilea a fost ilustrată de o probă de tir cu capul executată de Birkir Bjarnason. A treia e echivalentul sonor al unui congres de foci mature care se pronunţă pentru o lege care le asigură consumul nelimitat de peşte. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite