Înainte şi după Cruyff

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Coperta L'Equipe
Coperta L'Equipe

A plecat dintre noi o legendă a fotbalului, jocul atât de iubit, dar şi de detestat de cei care-l privesc cu superficialitate, fără să treacă dincolo de aparenţe. Fireşte că fotbalul nu va mai fi la fel fără Cruyff. Ştiu, s-a mai spus asta şi la dispariţia altor mari fotbalişti. Dar el chiar a lăsat urme de neşters în istoria acestui joc.

Nu mai era de ceva timp în activitate, dar rămăsese o voce ascultată şi respectată, atât la Barcelona, cât şi în fotbalul mondial. Cuvântul său purta amprenta personalităţii sale ireproşabile, pe teren şi în afara lui, ca jucător şi ca antrenor. Dar şi al unei epoci în care fotbalul, deşi devenise competitiv, era încă departe de maşinăria industrială de azi. Un fotbal în care (cu excepţia Italiei) nimeni nu se închidea atunci când conducea Germania cu 1 la 0, din primul minut al finalei Campionatului Mondial.

În istoria fotbalului, Cruyff stă între Pele şi Maradona. Nu numai ca ani (căci a fost contemporan cu primul, la începutul carierei, şi cu cel de-al doilea, la final). Ci şi ca etapă de dezvoltare: avea o bună parte din poezia sublimă a "Diamantului negru", dar şi din eficienţa decisivă a lui "El Pibe de Oro". În plus, a fost longeviv şi a jucat fotbal la nivel înalt până la finele carierei, în două campionate de mare uzură (olandez şi spaniol). După ce a atârnat ghetele în cui, a început o a doua carieră, de antrenor, în care a avut rezultatele care lui Maradona i-au lipsit şi de care Pele nici măcar nu s-a apropiat.

Probabil că, mai ales în lumea noastră latină, în care driblingul face mai mult decât pasa la întâlnire, nu a fost atât de iubit ca precursorul şi, respectiv, succesorul său. Însă a fost unanim respectat şi privit ca un reper şi model. Ca om care nu a trişat, care şi-a asumat înfrângerea, care a ştiut să pornească de la zero şi să renunţe, când a fost cazul.

Mi-a plăcut enorm la Cruyff faptul că nu a trăit, ca majoritatea fotbaliştilor, la minima rezistenţă, din exploatarea unor procedee de efect şi pe care le făcea cu uşurinţă. Alerga enorm şi ţinea, cum se spune, la tăvăleală, cu toate că nu avea un fizic impresionant. Nu era deloc o vedetă, în afara terenului, iar pe gazon sau pe bancă era lider. Nu acuza pe nimeni pentru nereuşitele sale sau ale echipei şi a fost, într-un fotbal tot mai aspru, de o sportivitate exemplară. Punea măsură în toate, ceea ce astăzi e, din păcate, tot mai rar.

Poate că la Pele şi la Maradona geniul era mai uşor de decelat. Cruyff avea, însă, stil şi eleganţă, ca şi o precizie reconfortantă pentru coechipieri. Ştiai că te poţi baza pe Cruyff, indiferent în ce formă era, indiferent de adversar, indiferent de vârstă: chiar când nu făcea o partidă briliantă, dădea mai mult pentru echipă decât oricare alt jucător. Sau găsea o pasă, un şut, cu care schimbă soarta meciului. Asemenea fotbalişti sunt rari într-un secol, iar Cruyff este cap de serie.

Nu sunt nostalgic, dar, cum au spus marii scriitori ai fotbalului (de la Eduardo Galeano la Radu Cosaşu), fotbalul n-ar fi ajuns niciodată atât de iubit, dacă nu ar fi avut legende. Nu schemele financiare ale lui Blatter au adus prosperitate acestui sport, transformându-l în noua religie laică a lumii moderne, ci devotamentul pasionaţilor. Care nu este altceva decât un răspuns la devotamentul pe care l-au arătat, în teren, jucători cum a fost Johan Cruyff. Fără legende, fotbalul ar fi un sport banal, pe care nicio televiziune nu ar reuşi să-l consacre pe întregul mapamond.

Moştenirea sa e vie. Jocul Barcelonei de azi, conceput de Pep Guardiola, nu e altceva decât prelungirea, în mileniul III, a jocului Barcelonei din anii '90, conceput de Cruyff: maestrul lui Guardiola.

Ne va lipsi dureros de mult, mai ales că a murit nedrept de repede.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite