Şi presa română a ratat calificarea

Fotbalul e un fleac în jurul căruia se adună foarte mulţi oameni, iar reprezentativa unei ţări pare cea mai la-ndemână iluzie că valorile unei naţiuni pot fi răspândite în lumea largă de nişte băieţi. Valorile româneşti, atâtea câte sunt ele, luaţi această afirmaţie în ce sens doriţi, n-au fost însă reprezentate de Victor Piţurcă, o ruşine pentru fotbalul românesc, care e departe de a fi mondial, deşi a avut momentele sale de glorie.

Sub selecţionerul care reprezintă tricolorul după ce a purtat zeghea, România n-a jucat nimic, niciodată. Nici na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie, glorioasă tactică iniţiată de Angelo Niculescu şi xeroxată mai apoi de Mircea Lucescu, nici strategia de a umple poarta cu autobuzul, otrăvind în prealabil fântânile, a lui Iordănescu, nici „ura şi la gară“ a lui Imi Ienei. Sigur, toţi aceşti antrenori au avut jucători, veţi zice. A avut şi Piţurcă – Mutu, Rădoi, Ştefan Radu, Săpunaru, dar nu i-a băgat.

Atât despre Piţurcă, singurul nostru selecţioner pe care chiar nu l-a îndrăgit nimeni.

Atât şi despre mârţoaga pe care a condus-o spre nicăieri. Decât, eventual, spre târgul unde a făcut-o de ruşine – mai ieri, nefiind în stare să atace o Olandă care-l invita galeş să i-o tragă, azi, bifând cea mai mare ocazie prin ciocnirea a doi greci bezmetici.

Aşa cum n-avem o naţională ca lumea – şi admit că mi-e foarte greu să-i explic asta, de pildă, lui Ciprian Marica, băiatul care a încercat din răsputeri să adune lumea în jurul ideii de patriotism -, n-avem însă nici presă care să fi meritat participarea la turneul final al Campionatului Mondial. Las’ că n-are nici bani să ajungă în Brazilia. Sau ne mai trezeam, naibii, că ne transmiteau Mondialul tabloidele sau bloggerii…Problema însă, în România, e că presa sportivă, ca şi cea generalistă, nu mai are ca obiect al muncii balonul omologat, ci cu o mingiucă legată cu elastic. În Ardealul din vacanţele copilăriei mele, îi zice „simi labda“. Şi te joci simplu cu ea. Ţii elasticul între degete şi o loveşti de palmă. Mingiuca asta kitsch ungurească, deşi pare foarte românească, se depărtează, revine, se depărtează, revine. Ăsta-i tot jocul.

Şi de fapt, nu presa se joacă astfel cu mingiuca. Politicul a ţinut elasticul în ultima vreme, iar presa a făcut ce-a dictat politicul. Cele două transmisiuni ale partidelor de baraj au fost tot atâtea exemple de ratări monumentale ale calificării într-un turneu final al deontologiei jurnalistice.  Problema e că dacă s-ar fi jucat un al treilea meci de baraj şi ar fi fost transmis de B1 TV, vorba aia, la Biserica Adorării lui Băsescu, tot aşa ar fi fost (OK, am apărut şi eu cândva acolo. Mi-e jenă, e bine aşa? Noroc, vorba lui Vadim Tudor, că nu mă cunoaşte nici mama…).

Să începem cu reporterii-marionetă puşi să lingă palmele PSD-ului la RTV, PC-ului la Antenă (serios, Daniel Constantin nu e cel mai insipid ministru din istoria ţării, deşi strădania sa acolo bate; e doar un om cu o coloană vertebrală de tergal pe moşia unui Felix căruia îi plac numai lacheii şifonaţi). Să continuăm cu jurnaliştii, mai noi sau mai vechi, care au întreţinut flacăra convingerii că România ar avea vreo şansă de calificare nu cu analize, argumente, infografice, ci cu titluri bombastice! Apoi, cu producătorii TV, păpuşarii jurnaliştilor de pupitru şi de teren, care nu sunt în stare decât să umple spaţiul de emisie cu nişte oameni care dau din gură fără să aibă ceva de spus. Cu cohortele de oameni de fotbal picotind prin studiouri, unde sunt pe cât de mici vorbitori pe cât îi făcuse presa de mari fotbalişti, întrerupţi doar când rarii jurnalişti vor să mai dedice o osana selecţionerului, federaţiei, cotizanţilor anonimi din aceste vremuri de foame mare.

Aşadar, la evenimentul sportiv major al anului viitor, am vrut să trimitem o echipă de fotbal care nu joacă fotbal şi o presă care nu face presă? Da. Pentru că, vorba cântecului, splendidă probă de imagologie fredonată răcnit, noi suntem români/ noi suntem pe veci aici stăpâni. Atâta doar că ne jucăm cu-o şimi labda!

Articol publicat pe horiaghibutiu.ro.