Alin şi aurul. „Maestre, cred că ies campion european!“ Povestea uriaşului Alexuc, luptătorul care ridică 25 de tone la haltere şi a refuzat canotajul
0
Luptătorul Alin Alexuc şi-a îndeplinit un vis, devenind campion european, la Roma, la finalul săptămânii trecute. Vorbim, totodată, despre un prim titlu european câştigat de un sportiv român în an olimpic, într-un sport olimpic. Următorul său obiectiv este Tokyo 2020.
„Mi se spunea <<Hercule de Botoşani>>. Acum, luând medalie la Roma, mi se spune <<Gladiatorul>>. Doar o lună-două, pentru că eu sper ca, dacă merg la Tokyo şi iau medalie acolo, să mi se spună <<Samuraiul>>. Într-un an să schimb trei porecle“, glumeşte Alin Alexuc, cu gândul la „medalia supremă“.
„Când eram mic, voiam să mă fac doctor, chirurg. Şi am ajuns poliţist! Culmea, fratele meu mai mare voia să se facă poliţist. El nu a ajuns medic, dar am ajuns eu poliţist“, povesteşte Alin Alexuc.
Are 1,90 m şi intră acum pe saltea la categoria maximă, de 130 de kilograne. A fost mereu cel mai înalt băiat din gaşca de prieteni ori din grupul de copii ieşiţi la joacă în faţa blocului. „M-a dus mama la grădiniţă şi nu încăpeam în scaune. Apoi, în şcoală şi la liceu am fost tot cam cel mai înalt. Şi acum sunt printre cei mai înalţi luptători din lume. Nu a fost un defect pentru mine. Am avantaj în sport“, spune Alin.
„Weekend Adevărul“ l-a găsit pe proaspătul campion european în micuţa sală de lupte a clubului Dinamo, acolo unde alături de copii de până în 15 ani lucrează un alt câştigător al titlului european, Sandu Marian. Pentru duelurile de câte trei minute de pe salteaua de lupte din competiţii, Alin Alexuc munceşte zilnic, îmbină lucrul în sală cu halterele şi alergarea. Nu s-ar lua însă la întrecere cu Lucian Sânmărtean, care se laudă că se menţine în formă la 39 de ani cu 3.000 de abdomene pe zi. „Pot să fac o zi întreagă abdomene, dar n-ar avea niciun rost. Nu mă interesează, că nu ies campion european făcând abdomene. Dar ridic în jur de 25-28 de tone la haltere, cumulat, zilnic. Poate că pe ei îi ajută să arate bine. Eu mă gândesc să fac performanţă. Aveam şi eu abdomen când făceam categoria 96 kg, eram numai muşchi. Acum am muşchii mai mari“, glumeşte Alin Alexuc, zâmbind.
„Maestre, cred că ies campion european“
„Două zile după concurs, eu tot nu credeam că s-a terminat. Încă aveam impresia că sunt cu meciuri. Eram tensionat - ceea ce a fost ceva nou pentru mine. De obicei mă relaxez dacă am meciuri tari, nu simt presiune. Bucuria a fost însă enormă că am ieşit campion european. A doua zi tot aveam în cap asta - că îmi cântă imnul şi mi se ridică steagul. Este o senzaţie nemaipomenită. Nu ieşi campion european an de an. Poţi să faci sport şi să nu ieşi toată viaţa campion european. Dar nu pot să spun că m-am gândit prea mult la cum aş arăta pe podium. Eu, uneori, mai vizualizez meciurile. Mă gândesc cum ar ieşi, cum o să bat, cum ar fi dacă ar merge aşa - bamp - un procedeu, apoi să termin cu alt procedeu şi să îl duc mai departe. Vizualizez mai degrabă paşii de luptă. Dar nu mereu“, povesteşte mai departe Alin Alexuc.
Delegaţia României a decolat spre Roma la cinci zile după ce „greul“ său împlinise 30 de ani. Pus în faţa unei schimbări de prefix care, nu pe puţini, îi sperie şi îi îmbie la meditaţie, Alin Alexuc avea un singur gând. „Pe 3 februarie şi chiar înainte, tot anul, m-am gândit că e an olimpic şi i-am şi spus unuia dintre antrenori, Cărare Petrică: <<maestre, cred că ies campion european>>.“ Un lucru e nelipsit din bagajul său: „Am Biblia cu mine mereu în geantă. O iau şi în sala de concurs, la antrenament - e nelipsită. Da, sunt un tip credincios, cred în Dumnezeu, cred în Sfinţi, mă închin. Probabil că şi asta îmi dă putere să merg mai departe şi să-mi urmăresc obiectivele.“
Pentru Alin Alexuc, concursul european şi drumul spre aur a început pe 10 februarie, zi în care şi-a asigurat prezenţa în meciul pentru aur. „În noaptea dinaintea finalei n-am pus presiune pe mine, mi-am spus să fiu relaxat, mi-am spus să îmi fac treaba cât mai bine în finală. Am dormit bine. A doua zi, finala a fost la ora 8.30. M-am dus hotărât, eram relaxat şi în cap aveam doar victoria“, a povestit Alin Alexuc pentru „Weekend Adevărul“.
Eu sunt un tip glumeţ, vorbesc mult, fac glume pe seama luptelor, dar nu şi acum. La Europene eram atât de concentrat! Antrenorul vorbea cu mine, era doamna doctor în sală, dar eu eram deja foate conectat, puţin în lumea mea. Alin Alexuc, campion european la lupte greco-romane
Amintiri din copilărie: mingea peticită şi jocurile copilăriei, stâlpii unui viitor campion european ce a intrat la liceu cu media 8
Pe 3 februarie 1990, la Botoşani, se năştea un viitor campion. Zece ani mai târziu avea să ajungă pentru prima dată într-o sală de lupte, pentru că acesta era sportul cel mai practicat de către prietenii săi. Cu o constituţie de sportiv de anduranţă, a mers la sală alături de cel ce avea ulterior să îi fie coleg de bancă în clasele 5-8 şi s-a călit „într-unul unul dintre cele mai complexe sporturi, în care îţi trebuie şi forţă, şi rezistenţă, şi viteză şi puţin cap, cu fracţiuni de secundă în care trebuie să iei decizii“, aşa cum descrie luptele Sandu Marian, campion european mai întâi în 2000, la Moscova, când, învingând în finală un rus, le-a refuzat gazdelor câştigarea tuturor medaliilor de aur puse la bătaie la greco-romane, apoi în 2003.
Alin Alexuc ne invită pe culoarul amintirilor: „Mergeam la antrenamente, dar chiar am avut o copilărie frumoasă, pentru că aveam foarte multă energie şi aveam timp să stau şi în faţa blocului să mă joc. Eram vreo 20 de copii aproape de aceeaşi vârstă adunaţi de la câteva blocuri. Era suficient să dea unul startul şi eram toţi jos. Jucam <<zece pietre>>, <<flori fete sau băieţi>>, ne jucam cu ţevile, cu săgeţi de hârtie, toate jocurile copilăreşti, mergeam la scăldat, la furat de cireşe… Nu aveam internet, nu aveam gadget-uri, calculatoare - doar o minge peticită pe care o băteam toată ziua în faţa blocului”, rememorează Alin, care, după o pauză, întăreşte: „am avut o copilărie frumoasă, nu îmi pare rău de nimic.“
S-a ţinut, în paralel, şi de şcoală. „Am luat Capacitatea cu notă destul de mare. Îmi plăcea şi îmi place să citesc, am avut note foarte bune la şcoală. Nu neapărat pentru că învăţam foarte mult, dar eram un tip isteţ şi eram atent la ore. Am intrat la un liceu bun, cu media 8. Nu eram cel mai bun, dar eram imediat după cei buni, după 2-3 din clasă. Într-a opta, înainte de liceu, am fost al doilea din clasă. Învăţam, îmi vedeam de treabă şi eram atent cum sunt şi la sport. Eram ok.“
Acasă, la Botoşani, este şi colecţia sa de trofee. „Am un colţişor, mi-a făcut mama altarul de închinare. Acolo sunt toate medaliile mele“, spune Alin Alexuc, zâmbind. În Botoşani-ul lăsat în urmă cu mai bine de 15 ani în urmă, de unde tatăl, fratele şi sora - ambii mai mari, îi urmăresc luptele, se pregăteşte deja urmaşul său - nepotul său, din partea surorii, acum în clasa a treia. Puştiul iubeşte luptele şi munceşte în aceeaşi sală în care a crescut şi Alexuc. Privind dincolo de Tokyo 2020, Alin abia aşteaptă ca, în septembrie, la turneul final pe echipe, să fie urmărit pentru prima dată de ai săi, din tribună, la un concurs de rang. Asta deşi recunoaşte că mama sa nici măcar acum nu se poate la luptele sale, care s-au soldat nu de puţine ori cu arcade sparte şi sânge.
A plecat cu geanta pe umăr la 14 ani
Alin Alexuc a plecat de acasă cu geanta în spate, luând trenul spre Bucureşti, apoi microbuzul spre Piteşti, pentru a se alătura în premieră lotului naţional, când avea doar 14 ani. Apoi, în 2008, în primul an de juniorat, s-a mutat la Bucureşti, fiind înregimentat de Dinamo şi intrând, totodată, în lotul naţional de seniori. Să fie uriaşul lotului naţional în România a însemnat apoi din ce în ce mai multe plecări, în toată Europa, din Germania până în Danemarca şi Bulgaria, în căutarea unor parteneri puternici de antrenamente.
Urmăresc şi ţin legătura cu antrenorii din alte ţări şi când sunt cantonamente plec, ca să pot să mă antrenez. E foarte greu aşa, dar dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, îţi urmezi drumul.
Alin Alexuc
Pe drumul solitar al performanţei, Alin Alexuc îşi are alături familia de luptători, dar şi cărţile. Pe lângă Biblia pe care o parcurge din ce în ce mai des, îl atrag poveştile cu poliţişti şi aventurile. În carieră, totuşi, nu şi-a dorit o altă aventură, deşi i s-a făcut o propunere interesantă - şi asta pentru că aşa, spune cu toată convingerea, iubeşte luptele. El îşi aminteşte de un episod din 2006 care i-ar fi putut schimba complet destinul. „Au venit la mine de la canotaj. Eu aveam deja rezultate la nivel european ca luptător, eram mare, muncit şi mi-au spus că mă iau direct în lotul de seniori la canotaj. Aş fi stat bine în barcă, dar nu prea îmi place să fac schimbări când e vorba de sport.“
Jocurile Olimpice, marile repere din viaţa sa: ambiţia pentru Londra şi lacrimile de la Rio
Unul dintre cele mai dure încercări ale lui Alexuc, a venit în 2012. A făcut sacrificii enorme pentru a ajunge pentru prima dată la Jocurile Olimpice. „La ultimul mondial, făcusem categoria 96 kg şi mi-am spus că nu mai pot să tot slăbesc. Am hotărât să fac 130kg, dar la primele două turnee de calificare nu am luat un punct! Am fost foarte dezamăgit de mine. Aşa că, după penultimul turneu, din China, mi-am spus: <<gata! Mă duc la 96 kg>>. Părea imposibil să slăbesc 12-13 kg într-o săptămână. Dar mi-am dorit foarte mult să ajung la Jocurile Olimpice. Eram la alergare încontinuu. Am zburat din China la Bucureşti, 20 de ore, cu escală - nu am mâncat, nu am băut absolut nimic. În ziua cântarului, mai aveam 900 de grame de dat jos. Am făcut antrenamentul - nu transpiram. Absolut deloc. După o oră dădusem jos 200-300 grame. Am intrat în saună şi după 10-15 minute, dădusem jos 300 de grame! Eram distrus psihic. A fost cea mai grea situaţie din viaţa mea, am crezut că renunţ. Dar tot eu m-am încurajat, că am ajuns până aici. După ce am mai intrat în saună de două ori, aveam 96,000 pe cântar. Tot Dumnezeu m-a ajutat. Şi mi-am revenit incredibil, a doua zi am bătut campionul mondial, apoi pe lituanianul care ieşise vicecampion european cu o lună înainte, am câştigat turneul şi m-am calificat la Olimpiada din 2012“, povesteşte Alin Alexuc. Pentru că în prezent concurează cu regularitate la 130 kg, această problemă s-a rezolvat. Locul 5 de la Rio 2016 a durut.
Însă, Federaţia Română de Lupte are un motto puternic: campionii nu răsar, ci se cresc cu lacrimi şi trudă. Alin Alexuc confirmă: „E foarte mult de muncă să ieşi campion, Au fost şi lacrimi. Dar nu sunt genul care să plâng sau să mă plâng de antrenamente. Merg mai departe. Dacă sunt obosit, dau înainte. Am plâns, ce să zic… după Rio, când am luat bătaie, pentru că mi-am dorit foarte mult să ies pe locul trei. Mi-au dat lacrimile de supărare. Poate că am avut şi un beneficiu după bătaia aia şi lacrimile alea. Din înfrângeri se nasc campioni. Din fiecare concurs am avut ce învăţa ca să pot să ajung campion european“, trage concluzia Alin Alexuc.
Pe regulile pentru Rio, Alexuc ar fi fost deja calificat la Jocurile Olimpice
Spre deosebire de alte sporturi, Campionatul European de lupte nu a fost criteriu de calificare la Jocurile Olimpice din 2020. Astfel, Alin Alexuc va trage pentru a obţine calificarea la Tokyo mai întâi la Budapesta, între 19 şi 22 martie, într-un turneu rezervat sportivilor din Europa şi, apoi, la Sofia, între 30 aprilie şi 3 mai - acolo unde vor fi prezenţi luptători din întreaga lume. Finaliştii categoriei se vor califica la Tokyo 2020.
„Până în 2016, titlul european te califica direct la Jocurile Olimpice. Acum au scos acest criteriu. Dar nu e frustrant pentru mine, sunt obişnuit cu concursurile, am o vârstă, o experienţă. Un concurs sau două în plus - nu e o problemă pentru mine. Cred că mă calific de la primul turneu, pentru că vin cu un titlu european în spate şi o să întâlnesc mulţi sportivi pe care i-am bătut acum la Campionatul European. Evident, nicio zi nu e ca cealaltă. Dar eu sunt pregătit dacă am ieşit campion european. O să fiu pregătit şi la turneu, că nu se duce pregătirea într-o lună, aşa repede. Am şi încredere multă, iar unul dintre visurile mele este să iau medalie la Jocurile Olimpice. Dacă iei medalie, aia e frumuseţea. Vezi că munca ta a fost răsplătită şi nu ai muncit în zadar. Eu fac de 20 de ani lupte şi la 30 de ani am ieşit campion european. Am rezistat - iată frumuseţea sportului! E extraordinar de greu acest sport. Trebuie să fii şi mobil, trebuie să fii şi puternic, să faci şi haltere, trebuie să faci şi procedee, trebuie să şi alergi, să ai condiţie fizică“, ne-a declarat Alin Alexuc.
A avut o ascensiune foarte bună deoarece forţa şi rezistenţa la categoria asta sunt factorii decisivi. Mai departe depinde de el să fie sănătos. Dacă e în aceeaşi formă ca la Roma, eu spun că poate ajunge la Tokyo. E un băiat serios, muncitor, ştie ce vrea de la viaţă şi cred că asta l-a şi făcut să ajungă la nivelul la care este acum. Sandu Marian, dublu campion europea şi antrenorul lui Alin Alexuc la Dinamo Bucureşti
Muncesc foarte mult. Rămân 30 de minute după antrenament şi muncesc mai mult. Lupta asta e faţă în faţă, tu cu adversarul. Asta cred că face diferenţa: cine e mai pregătit va învinge. Alin Alexuc, campion european la lupte Când făceam 96 kg, ultimele zile nu mai vedeam mâncare. Doar jumătate de friptură şi un pahar de apă. Iar eu eram carnivor. Mâncam şi trei friputri, lejer. Acum mănânc sănătos. Alin Alexuc, campion european la lupte
Scurt istoric al luptelor la Jocurile Olimpice:
1904 - prima apariţie a luptelor în programul olimpic
1920 - ediţia de la care luptele nu au mai lipsit niciodată din programul olimpic
1936 - prima prezenţă a României în concursul de lupte la Jocurile Olimpice
1956 - Francisc Horvath a câştigat prima medalie pentru România: bronz la greco-romane, categoria 57 kg
1960 - Dumitru Pârvulescu aduce României primul aur olimpic la lupte: greco-romane, categoria 52 kg
1988 - Vasile Puşcaşu a câştigat singura medalie de aur a României la lupte libere
Se încarcă comentariile...
