Avangarda #8 - invitat, Marius Mitran. Partea a II-a

Lumea împărţită între sport şi cultură, o falsă dihotomie: un podcast despre campioni şi competiţii memorabile, despre presa sportivă şi literatura din jurul fotbalului.

Click pentru prima parte 

Click pentru partea a doua

În căutarea fotbalului pierdut

Ionuţ Vulpescu:  – Mă uitam la Cupa Angliei recent şi am văzut cum Nottingham Forest, care era o echipă mare la un moment dat, o spulberă pe Leicester, deţinătoarea Cupei Angliei. Dar altceva, dincolo de sport, a fost interesant. Frenezia oamenilor din tribună, spectacolul acela grandios, adeziunea lor la un club care este în Championship. La noi, crezi că vom mai vedea vreodată stadioane pline şi entuziasm, cum se vede în Anglia?!

Marius Mitran: – Cred că da, dar nu mult. Cred că la Craiova vom mai vedea. Apropo de destin, să nu uităm că în ziua acestei discuţii are loc celebrul meci Craiova – Târgovişte.

I.V. – Eu sunt puţin scindat, ca deputat de Dâmboviţa.

M.M. – Să ştii că şi eu. Cel mai bun unchi al meu şi cel mai sensibil medic veterinar, care s-a stabilit la Târgovişte acum cincizeci şi ceva de ani, m-a făcut să iubesc oraşul. Apoi, mai e un fapt: Cornel Dinu, pe care îl avem amândoi ca prieten, e şi el de acolo.

I.V. – Un mare târgoviştean, care ţine mult la oraş şi la judeţ. Radu Urziceanu, pe care l-ai pomenit, e absolvent al Colegiului „Ienăchiţă Văcărescu”.

M.M. – Am atât de multe să spun, apropo şi de scrisoare. Faptul că tu eşti din Târgovişte a fost important. Radu Cosaşu e îndrăgostit de scena din Argentina ʼ78, pe care Chirilă o relatează. Ea e cumva relevantă în acest context. Scena în care şoferul care îi duce pe ziarişti la El Monumental: era un autocar care îi lua din centrul de presă şi îi ducea la stadion. Oprea, pentru că ziariştii erau la diferite hoteluri pe traseu, unii plecau din centru, alţii aşteptau. Mai făcea un ciubuc şi mai lua oameni de pe stradă. Şi povesteşte Chirilă cum şoferul oprea, apăsa pe buton, se deschideau uşa din faţă, uşa din spate, lua banii, dădea restul, dădea bilet. Acolo este o descriere senzaţională a unui şofer din Buenos Aires. E doar fotbal Argentina ʼ78?! Ce face Dinu cu amintirile lui din Târgovişte şi de la Bârlad? La Bârlad sunt născut eu şi el povesteşte despre un oraş pe care eu nu l-am cunoscut niciodată, fiindcă am plecat mic copil de acolo şi nu îmi amintesc decât foarte vag ce se întâmpla cu mine acolo. Toate astea mi se par nişte lucruri care îţi dau o viaţă de excepţie. Tu eşti o excepţie. Faptul că putem vorbi astfel de lucruri e rar. Faptul că Dinu spune ce spune şi încă mai poate spune mă face să cred că n-a fost totul degeaba. Uneori mi se pare că a fost degeaba. Cronicile pe care ne chinuiam să le facem, articolele tale, ale celor care mi se părea că au contat au dispărut acum. Există cartea ta unde ele sunt strânse. Există emisiunea „Replay”, pe care eu o fac de 14 ani, alături de Marian Olaianos, care mi-a dat şansa să mă invite acolo. Dar cartea ta este şi nu este, emisiunea mea, care e pe postul naţional de televiziune, nu are audienţele ProTv-ului sau ale Antenei, nici pe departe. Ioan Chirilă e mai puţin cunoscut astăzi decât Tudor şi Ionuţ Chirilă. Sigur că şi ei au dreptul la viaţă, dar tatăl lor a fost un geniu, un om care a influenţat şi a făcut din presa sportivă nu o meserie, ci un act artistic. Mă bucur că am stat atâţia ani alături de el. Aşa cum am credinţa că am învăţat şi de la Cătălin Tolontan nişte lucruri, nu în felul de a scrie, ci în felul de a te raporta la societate.

I.V. – E un om care crede mult în presa tipărită.

M.M. – Şi ţine cu eforturi mari gazeta. Mă întrebai de stadioane. Craiova va rămâne. Craiova va fi mai mult decât un stadion, pentru că echipa aceea a fost atât de puternică! E un lucru foarte interesant. Eu mai vorbesc cu suporterii de astăzi. De pildă, e un tânăr ofiţer al Armatei Române, pe care nu l-am cunoscut şi nu îl cunosc, Florin Jianu, care m-a rugat acum câteva săptămâni să îi scriu. Mi-a trimis manuscrisul unei cărţi minunat scrise, ca să îi fac prefaţa, şi am descoperit din anii pe care îi are şi din ceea ce scrie că el n-a văzut „Craiova Maxima” şi nici măcar cea mai bună Craiovă de după „Craiova Maxima”.

I.V. – Cea care ia titlul în 1991, cu Sorin Cârţu, antrenor, şi cu Pavel Badea, căpitan.

M.M. – Iar el are aceleaşi trăiri ca noi, nevăzând acea echipă. Îl cred pe cuvânt, dar nu pot să înţeleg.

I.V. – Are un cult faţă de numărul 8, faţă de Ilie Balaci şi Gică Craioveanu.

M.M. – Care a purtat numărul 8, pentru că l-a iubit pe Ilie Balaci. Aceşti oameni sunt oamenii care încă mai cred astăzi în România şi iubesc România fără să-i cunoască varianta ei cea mai bună, care merită, într-adevăr, sacrificiul şi iubirea. Varianta interbelică, să zicem. O Românie Mare. Astăzi este o Românie, mai degrabă, chinuită, în care tu, ca ministru al Culturii, nu ai avut cea mai mare forţă, precum au avut-o ministerele de forţă. Ce e România, până la urmă? România este ceva ce nu se întâmplă nicăieri pe globul pământesc. Din daci şi din romani, rămâne o populaţie care, 2000 de ani, îşi apără un loc al ei, având tot timpul nostalgia altui loc şi altui timp. Noi suntem vlahi. Ce sunt vlahii, ca şi valonii, ca şi galezii? Suntem urmaşii latinilor. Vlahii le spuneau „ceilalţi” celor care vorbeau o limbă latină. Noi suntem aici, cea mai mare parte urmaşi ai romanilor, într-un spaţiu departe de sufletul nostru – de aceea, tot timpul am tânjit după Paris, Roma, acolo unde paşoptiştii, toată lumea a tras. Cioran nu emigrează în Noua Zeelandă şi nici Eugen Ionescu. Acolo simţim noi că ar fi puterea. Dar spaţiul şi ortodoxia... Paradoxal, noi vorbim limba spaniolilor, a italienilor, a francezilor, dar avem Biserica grecilor şi a ruşilor. O ţară care a tânjit către altceva, indiferent cât de bine i-a fost. S-ar putea ca în aceste vremuri, care sunt cele mai bune din istoria României, să nu existe o Românie în care să se fi trăit mai bine ca azi. Politic şi militar vorbind, suntem în Uniunea Europeană şi în NATO.

I.V. – Vedem astăzi cât de important este acest lucru. În timp ce noi vorbim, tancurile ruseşti atacă Kievul.

M.M. – Iar noi, dacă plecăm de aici şi vrem să ne cumpărăm un cadou astăzi sau să mâncăm ceva la un restaurant, avem la dispoziţie exact ce au şi americanii, londonezii, parizienii, orice magazin, orice produs, şi putem mânca la un restaurant care nu este cu nimic mai prejos decât un restaurant din Londra sau Berlin. Trăim bine, dar noi spunem că e rău.

Patriotismul şi echipa naţională

I.V. – E multă nostalgie şi în emisiunea pe care o realizezi alături de Marian Olaianos, de 14 ani, unde prezentaţi acum, de pildă, traseul primelor mondiale, primei Cupe Mondiale, când România este prezentă în Uruguay, în 1930. Faceţi un fel de cinematecă, pentru că prezentaţi şi povestiţi un fotbal care azi nu mai există şi nu se mai joacă. Deci e fotbalul ca istorie, ca tradiţie sau ca pasiune. Nu ca realitate, ca fapt cotidian astăzi. Mă gândesc că asta poate fi şi una dintre explicaţiile unei audienţe mai restrânse, faţă de alte emisiuni.

M.M – Da, e altă generaţie. Noi suntem, aşa cum ai spus tu în scrisoarea de pe vremuri, o „sectă”, noi, cei care iubim fotbalul oricum şi oricând s-ar desfăşura el. Pe de altă parte, este şi multă superficialitate în societate. Noi facem această poveste a echipei naţionale, pentru că pe 8 iulie, anul acesta, se împlineşte un secol de la primul meci al echipei naţionale, 8 iunie 1922. Tot atunci a avut loc nunta lui Mignon, prinţesa Mărioara cu regele Alexandru I al Serbiei – noi am dat imagini de la nuntă (Marian a făcut un efort colosal). S-a plecat cu vaporul „Ştefan cel Mare” către Belgrad, pe Dunăre, cu Brătianu, cu familia regală. Iar în după-amiaza aceea s-a jucat primul meci al echipei naţionale, România învingând Iugoslavia la ea acasă cu 2-1, cu goluri marcate de Guga şi Ronnay.

I.V. – Un efort extraordinar care merită! Sunt 100 de ani de la primul meci al echipei naţionale. Noi acum avem o echipă care se numeşte „naţională”, dar este o naţională din care a cam dispărut naţionalul. Este, într-adevăr, generaţia de aur căreia i se zice „de aur”, în mod paradoxal, pentru că n-a câştigat nimic până la urmă. Momentul de vârf este mondialul american din 1994, cu sfertul acela de finală şi cu Gică Hagi liderul său. Aici vorbeam şi cu profesorul Alexandru Athanasiu, care propunea un subiect foarte interesant. Ai amintit şi tu de Kusturica care spunea că patriotismul poate fi definit colecţionând abţibilduri cu primul 11. Profesorul Athanasiu vorbea despre faptul că poţi testa patriotismul prin prisma relaţiei dintre public şi echipa naţională. Cred că ultima oară când a ieşit lumea în stradă a fost după european, cred că după ultimul turneu final din 2000, când se retrage el după meciul cu Italia, când ia cartonaş roşu după intrarea aceea urâtă la Conte. Atunci au ieşit pentru ultima oară zeci şi sute de mii de oameni în Piaţa Universităţii. Au ieşit neaduşi de nimeni, crezând, manifestându-şi solidaritatea faţă de echipa naţională. Scria „România” pe noi toţi. Crezi că mai poate fi posibil aşa ceva? Astăzi, până şi ideea de patriotism e uşor vetustă. E şi multă pudoare când vorbim de patriotism. Iar echipa naţională nu mai scoate lumea în stradă.

M.M. – Nu doar că nu mai are performanţe, pentru că asta e prima condiţie, pentru a scoate lumea dintr-un anumit confort. Nu mai are performanţe, dar nici nu mai are o identitate. Lumea nu se mai identifică. Echipa are totuşi o identitate a ei, dar care a îndepărtat-o de oameni. A fost luată pe persoană fizică. Este naţionala, aşa cum îţi spuneam, a lui Daum, a lui Contra, a lui Edi Iordănescu acum. Lumea o judecă prin oamenii care o au în fişa postului. România nu mai e judecată la fel, decât prin oamenii care o au în fişa postului. Noi nu ne mai apropiem atât de mult de Craiova, pentru că cineva o are în fişa postului şi poate nu ne place omul care e acolo. Poate nu ne place preşedintele României şi atunci ne gândim altfel şi la România. Or, aici greşim. Argentinienii nu judecă aşa, italienii nu judecă aşa, englezii nu judecă aşa. Pentru ei echipa naţională e echipa naţională, spaniolii criticându-l, evident, pe Luis Enrique pentru selecţie, de pildă, sau pe Mancini – sunt acuze mari, că şi-a luat şapte secunzi de la Sampdoria, toţi prietenii lui sunt secunzi la echipa naţională, oameni care nu au făcut nimic după ce s-au retras din fotbal sau oameni care au făcut, cum este Vialli.

I.V. – Vialli care a făcut ceva, cel puţin la nivelul lui, dacă nu cumva mai mult.

M.M. – Exact, dar unii nu au făcut. Şi acolo sunt atacuri. Dar echipa naţională e echipa naţională, aşa cum am văzut şi în Visul albastru, filmul de pe Netflix. La noi nu. La noi este următoarea idee. Spune Marin Preda asta: „– A ajuns Nilă la Bucureşti.”, „– Şi ce, bă, dacă a ajuns Nilă la Bucureşti, nu era tot de aici de la noi?” Stau la o cafea cu un fost ziarist şi zic: „– Ştii că Ionuţ Vulpescu e ministrul Culturii?”, şi mi se răspunde: „– Păi era aici, scria la noi. Ce mare lucru?” Ăştia suntem noi. Trebuie să apropiem, să aducem la nivelul nostru tot ceea ce e peste noi şi ne depăşeşte ca înţelegere, şi tot ceea ce nu putem accepta în afara lumii noastre.

Băşcălia ca sport naţional

I.V. – Înjurăm mai mult decât lăudăm. Nu avem memorie, nu avem recunoştinţă.

M.M. – Ştii care sunt comentariile care îl critică pe Hagi? „Că a jucat la Brescia şi prin Turcia”. Nu, „că a jucat la Madrid şi Barcelona, dar şi la Brescia sau prin Turcia”.

I.V. – Când a ales inteligent cumva, gestionându-şi bine finalul carierei, pentru că Hagi nu  câştigă doar în Turcia, câştigă Cupa UEFA, îl bate pe Wenger. Şi am văzut un lucru, pentru că am vorbit de Hagi. Spune-mi astăzi un român care, de ziua lui de naştere, să fie sărbătorit şi să aibă mesaje de susţinere de la Butragueno, de la Rivaldo, de la Stoicikov, de la Wenger, de la Zola, deci de la nume mari, în diverse domenii. Hagi de departe a fost starul nostru. Şi pe mine mă amuză toate meme-urile acestea, toate glumiţele. La noi, de multe ori, e capitala mondială a băşcăliei. Nu mai prindem nici un podium, dar pe ăsta chiar avem şanse să îl prindem, să jucăm chiar finala, ducându-l pe Hagi într-o zonă în care el n-a fost niciodată. Am avut-o mai devreme invitată pe doamna profesoară Florica Dimitrescu, membru de onoare al Academiei, o mare lingvistă. Hagi n-a fost în filmul acela. Hagi a fost doar un mare fotbalist, cel mai mare. Românii n-au ieşit în stradă, în anii ʼ90, pentru că nu ştia Hagi să vorbească expresiv limba română, au ieşit pentru stângul lui, pentru pasele lui şi pentru golurile lui, şi pentru sentimentul de încredere pe care îl dădea unei naţiuni. Eu îmi amintesc că în 2000, când a început turneul final, Hagi dădea o declaraţie la aeroport, la Otopeni. „– Şi cu ce gânduri mergeţi, Gică Hagi, la turneu?”, „– Mergem să câştigăm turneul final.” Gândeşte-te că un român ar spune astăzi că merge să câştige ceva, undeva! Deci mentalitatea pe care a avut-o Hagi a fost una absolut senzaţională! Mentalitate de campion, de învingător!

M.M. – Şi mentalitatea asta o are şi acum. Cartea pe care a lansat-o se numeşte Campionii creează campioni. Credinţa lui este că doar având încredere în noi şi în viitor putem să mai avem succese. Ce spunea doamna Rodinciuc în liceu e adevărat. E foarte uşor să critici. „Gândiţi-vă că o să ajungeţi la facultate şi în viaţă. Eu ştiu ce va fi viaţa pentru voi?! Vă veţi căsători, veţi face nişte cariere. Atât vă spun: e foarte uşor să dărâmi. E greu să construieşti ceva.” Gică Hagi s-a dus să construiască şi lumea se amuză când el spune: „Tase al meu e Draxler de la Paris Saint-Germain, Coman e Mbappé.” Şi este ironizat. „Mbappé-ul nostru” i se spune lui Coman, între ghilimele, pe site-uri sau prin alte părţi. Sigur că Florinel Coman nu e Mbappé. E clar. E foarte logic că Hagi ştie asta mai bine decât noi şi decât toţi, pentru că el are ca meserie fotbalul, iar noi nu. Dar, vorba lui Nichita Stănescu, „dacă te aşezi la masă şi nu ai conştiinţa că vei scrie cea mai frumoasă poezie care s-a scris vreodată pe pământ, nu te mai apuca.” Trebuie să crezi. Poate nu e Coman, poate va fi Cicâldău, poate va fi Ghiţă, poate va fi Moruţan, va fi cineva.

I.V. – Nichita a scris cele 11 elegii. Şi chiar povestea profesorul Manolescu săptămâna trecută: „Când am citit 11 elegii şi a trebuit să facă cronica literară în România literară, am avut sentimentul apariţiei unui poet universal, a unui poet uriaş.”

M.M. – Trebuie să crezi, în primul rând. Tu ai crezut în mine că merit să fiu invitat în această convorbire, dar tu mă cunoşti foarte bine. Eu aveam capacitatea de a rata – poate chiar am şi ratat – această apariţie. Eu am venit cu încrederea că ar putea exista un dialog între noi care să însemne ceva pentru cei care ascultă. Eu mă trezesc dimineaţa cu credinţa că i-am spus băiatului meu, în aceşti 27 de ani de când îl am, nişte lucruri care îl ajută. Sigur, noi suntem urmaşii lui Caragiale, nu ai lui Eminescu, asta e clar. Influenţa lui, radiografia lui este perfectă. Noi suntem din „Scrisoarea pierdută”.

I.V. – „Urmaşii noştri vor plânge, pentru că noi am râs destul.”

M.M. – Exact. Ce geniu! Putem face băşcălie, am făcut-o, o facem, e vorba uşoară de a-i judeca pe Balaci, pe Hagi, pe Dobrin. Ştii că Balaci este, ca şi Hagi, mai iubit acum decât în perioada în care juca?!

Campionii din afara terenului

I.V. – Era lider şi tot timpul lumea a mers după lideri şi îşi caută lideri. Şi oamenii simt asta, într-un mod instinctiv de multe ori, alteori educat. Şi aici a fost o vibraţie la oamenii aceştia. Ei au fost lideri, s-au impus. E şi greu, trebuie să te naşti astfel, iar ei s-au născut aşa. Cine crezi că e cel mai mare antrenor român din istorie?

M.M. – Mircea Lucescu.

I.V. – Dar străin?

M.M. – Aici e o întrebare grea. Judecând acum ca ziarist şi nu ca spectator de fotbal, cred că cel mai mare a fost Rinus Michels, creatorul Olandei.

I.V. – „Fotbalul total”.

M.M. – Multă lume a schimbat Helenio Herrera care a inventat Catenaccio. Mai sunt Guardiola, Klopp – Guardiola cu „tiki taka”, Klopp care este un adept al aceluiaşi „heavy metal fotbal”. Dar cred că cel mai important a fost olandezul, pentru că a venit cu ideea: „toţi în atac, toţi în apărare”, ştiinţific, pentru că aşa s-a judecat când s-a inventat, în 1863, când a apărut Federaţia Engleză şi fotbalul s-a născut oficial, aşa era. Era cineva în poartă, care era luat, mai degrabă, după dimensiuni. Dacă era mai gras şi mai înalt, era bun de pus în poartă şi, în rest, toată lumea alerga după o minge. Iar Rinus Michels a venit cu această idee de „fotbal total” – toată lumea atacă, toată lumea se apară, ceea ce se întâmplă de atunci până azi peste tot, după nişte reguli, urmând nişte reguli. Suntem formidabili atacând, suntem formidabili apărându-ne, respectând nişte reguli, ceea ce era foarte greu.

Viaţa fotbalului sau fotbalul ca mod de viaţă

I.V. – Fotbalul are nişte reguli, are o etică, are o filosofie, o poezie. Dacă ai da o definiţie fotbalului, care ar fi aceea?

M.M. – Este viaţa. Este cea mai concretă comprimare a vieţii noastre. Viaţa noastră e un joc, dar nu poţi să te duci acasă să spui soţiei, copiilor sau părinţilor: „Trăim într-un joc. Astăzi regulile sunt aşa.” Dar ele există, e un joc, o convenţie.

I.V. – Şi e o limită în timp şi spaţiu.

M.M. – Eşti limitat, foarte adevărat.

I.V. – Poţi să fii prins în offside de multe ori.

M.M. – Exact. Viaţa este cel mai frumos comprimată în acele 90 de minute. Dacă ajungi şi îţi dă Dumnezeu varianta să fii actor, să fii jucător, antrenor, probabil e cea mai frumoasă şi mai interesantă experienţă a lumii, de la înfiinţarea lumii. Eu îl văd pe Simeone, pe Klopp, uite-te la Maradona ce trăiri avea!

I.V. – E o carte a unui profesor de filosofie, Simon Critchley, care s-a tradus şi la noi, se cheamă Faza cu fotbalul. Ţine cu Liverpool, a predat la Universitatea din Cardiff, apoi în Statele Unite, şi el asta spune, că intensitatea acelor 90 de minute, cu prelungiri, cu 11 metri, e foarte greu să o compari cu ceva. E o chestiune unică. Iar asta nu are a face doar cu dreptunghiul verde, e ceva mai mult. Relaţia cu publicul, cu suporterii e foarte interesantă. Tensiunea pe care ţi-o dă fotbalul e unică.

M.M. – Uite, o să îţi spun o întâmplare. Am fost alături de avocatul Marian Nazat – cu care am şi colaborat la o carte, Basmul fotbalului (el a ţinut foarte mult la acest titlu) – la finala din 2014, dintre Real Madrid şi Atlético Madrid, la Lisabona. Între Atlético şi Real este o rivalitate care nu există pe glob. Atlético s-a înfiinţat în 1903, pentru că la un meci dintre Real Madrid şi Atletic Bilbao, suporterii madrileni au atacat fotbaliştii lui Bilbao – era problema aceea care a ţinut decenii, cu separatismul Ţării Bascilor şi erau în acelaşi campionat – i-au lovit, au fost manifestări violente. Suporterii lui Atletic Bilbao erau majoritatea studenţi şi s-au dus la cămine, în Madrid, şi au fost sprijiniţi de restul studenţilor din Madrid, care i-au apărat, au fost nişte lupte de cămin şi de stradă. Iar studenţii madrileni au hotărât, ca să le aline durerea, să dea naştere în acte unei noi echipe, dar care să se numească la fel, Atlético Madrid. Deci a apărut ca o reacţie la duritatea şi răutatea conaţionalilor lor de la Real. În anii ʼ60, Atlético Madrid intră de două ori în semifinalele Ligii Campionilor, este eliminată de fiecare dată de Real Madrid, pierde zeci de titluri din cauza valorii superioare a Realului. Pierde finala din ʼ74, în ultima secundă. Este egalată de Bayern München, în prima finală de Champions League. Şi ajunge în 2014 acolo, conduce până în minutul 93 cu 1-0. Sunt tatuaţi suporteri madrileni cu minutul 92:53, când Sergio Ramos egalează. Atlético se prăbuşeşte şi nu mai face faţă în prelungiri, şi pierde cu 4-1. Pe stadion s-a întâmplat următorul fenomen. Atlético Madrid are o galerie formidabilă şi domină toată Spania, din punctul acesta de vedere. E o galerie a „plăpumarilor”, a amărâţilor – li se spune „plăpumari” pentru că, în perioada interbelică, suporterii lor erau cei care dormeau pe străzi, mulţi sud-americani, emigranţi, iar lumea le arunca pături şi câte o plapumă. Ei cântă tot meciul şi au cântece frumoase. Şi vine acel gol. Vreo 60.000 de oameni, câţi erau ei acolo, tac. Şi l-am auzit pe Marian, în stânga mea, spunând: „Ce nedreptate!” Şi mă durea acea linişte care cuprinsese stadionul. Tristeţea lor, durerea lor că nici de data asta nu câştigă... Sigur, Sergio Ramos se urcase pe gard la peluza unde erau suporterii Real Madrid, au sărbătorit. Şi din dreapta, unde erau zecile de mii de la Atlético, într-o tăcere absolută, s-a auzit un glas aproape plângând, o voce, atât, care a strigat stins: „Atléeeetic”. Evident că a fost reluat acest strigăt de zecile de mii de oameni de acolo. Şi i-am zis lui Marian: „Asta e viaţa noastră. L-ai dus la groapă, a fost sufletul tău, a fost tatăl tău, a fost speranţa ta, credinţa ta că va fi totdeauna cu tine – nu m-am gândit niciodată că tata va pleca”. După ce am ieşit de acolo, a trebuit să mă ridic, să cred că se mai poate trăi, că trebuie să trăiesc.

I.V. – Da, tristeţea suporterului e unică, ca şi revenirile lui. Vorbeai de Olanda. Să fii olandez şi să pierzi două turnee finale, în ʼ74 şi ʼ78, exact acea Olanda construită de Rinus Michels, a „fotbalului total”! Ai vorbit despre echipe „social-democrate”, echipe care sunt iubite de oameni mai săraci sau din categorii diverse. Aşa este şi Liverpool, echipă muncitorească, dintr-un oraş în care nu banii fac diferenţa, ci tocmai credinţa şi idealul că fotbalul îi adună şi îi face pe toţi egali.  E uşor cu bani – nu dăm nume acum, dar vorbim de banii care vin la Manchester City sau la Paris Saint-Germain.

M.M. – Sau la United, care e la 2 paşi.

I.V. – Sigur, când investeşti e altceva. Până a găsit Guardiola formula de fundaşi a dat sute de milioane de lire. Nu că nu e un antrenor mare, evident că este. Un antrenor mare e atunci când vezi o echipă şi spui: „Echipa asta parcă ar fi antrenată de Guardiola sau de Klopp, sau de Arrigo Sacchi.” Un antrenor mare e cel care îşi pune amprenta pe o echipă, creează un stil. Aici e diferenţa. La ceilalţi te uiţi şi nu îţi dai seama. Fotbalul este extraordinar ca impact social. Trăieşte, până la urmă, de pe urma suporterilor.

M.M. – Doar pentru ei.

Jocul din spatele dreptunghiului verde

I.V. – Tu ţii şi cu Juventus. Am văzut un serial care se cheamă Sport murdar. Unul dintre episoade e dedicat scandalului Calciopoli, începe cu Juventus care joacă un meci, cu Fabio Capello antrenor, cu Ibrahimović în teren, la Regianna parcă. Cum vezi faptul că un club mare, ca Juventus, a fost implicat în asta? Sportul e corupt astăzi, s-a degradat? Valorile iniţiale s-au dus?

M.M. – Nu este corupt. Mi se pare, dimpotrivă, mai riguros şi atent observat. Acolo a fost o demonstraţie de forţă a lui Moggi. Fotbalul, ca şi societatea, suferă din cauza unor devieri. Putin e un om nebun, Luciano Moggi era un om nebun. El nu avea nevoie să facă acele manevre, pentru că Juventus era o echipă uriaşă. În finala din 2006 a Campionatului Mondial, Juventus are 10 oameni pe teren, din cei 22, la finala cu Franţa. Unii erau italieni, ceilalţi erau francezi, cu toţii jucau la Juventus.

I.V. – Cu ieşirea teribilă din scenă a lui Zidane.

M.M. – Fost jucător şi el la Juventus. În acel moment era la Real. Dar Moggi a vrut să demonstreze ceva. Avem exemple şi în fotbalul românesc. Dinamo era o echipă foarte mare în 1989, dovadă la ce cluburi ajung cei mai mulţi dintre jucători după ʼ90, dovadă şi cariera lui Mircea Lucescu. Dar să ştii că, până la Revoluţie, aceeaşi mare echipă făcea nişte lucruri înfiorătoare. Steaua a fost, cu adevărat, cea mai bună echipă a Europei în acel an, dar tot în acei ani, Steaua a provocat un dezastru la Oradea. Se joacă până când Steaua dă gol. Nu putem spune că Rusia e cea a lui Putin. Trebuie să spunem că ea e cea a lui Dostoievski, a lui Tolstoi, a lui Ceaikovski. Dar tot din spaţiul acela a venit şi Stalin peste noi, tot de acolo, Putin face ceea ce face. Eu ţin cu Juventus şi nu pot să accept că Juventus e Moggi, dar pot să înţeleg ce a făcut Moggi atunci şi nu a fost corect, urmat şi de alţii care au vrut nu să fie ca Juventus, ci ca Moggi. De pildă, Inter cu Moratti, care legitimează tot felul de jucători, le răstălmăceşte actele.

I.V. – Şi Juventus o ia de la capăt, se duce în seria B, promovează.

M.M. – Şi ia 9 titluri consecutiv, fără niciun dubiu. Dovadă că acum, când nu mai poate, se chinuie. Spania e corectă. Premier League e o poveste care e, în primul rând, o poveste curată. Cine ia titlul acolo, e fără dubiu. Nu ne vom gândi niciodată că City ia titlul furând sau Liverpool îl ia manipulând arbitrii, fonduri şi aşa mai departe. Fotbalul mare e un fotbal corect în aceste zile, poate cel mai corect.

Maradona, Brazilia şi AC Milan – trei vârfuri ale clasamentelor mondiale

I.V. – Am vorbit de cel mai mare antrenor din istorie, dar care crezi că a fost cel mai bun jucător din toate timpurile?

M.M. – E cel mai uşor răspuns. Maradona. Pentru că şi aici judecăm în context, din punctul de vedere al obstacolelor pe care le-a avut, din perspectiva echipei pe care a avut-o – Argentina din ʼ86 e o echipă mediocră fără el, nu e Argentina marilor vedete de după acei ani. Marile ei vedete nu sunt nici în anii ʼ70, nici în anii ʼ80, ci după. El este singurul. Napoli nu ia niciodată un titlu, dar ia două cu el. Ştii că, în 2006, am citit în FourFourTwo o anchetă făcută cu 264 de ziarişti, oameni de fotbal, conducători, legende, un juriu uriaş care să determine cele mai bune două echipe din istorie: cea mai bună echipă naţională şi cea mai bună echipă de club. Cea mai bună echipă naţională e aleasă Brazilia lui Pelé din ʼ70, cu Carlos Alberto, Tostão şi Jairzinho. Şi cea mai bună echipă de club AC Milan, în anii ʼ89 - ʼ90.

I.V. – AC Milan care spulberă Steaua în finala CCE.

M.M. – Dar în campionat, campioana este Napoli, atunci când AC Milan e desemnată cea mai bună echipă din lume şi ia Cupa Campionilor.

I.V. – Un 3-2 formidabil, Napoli – AC Milan.

M.M. – Aşa. Cu Maradona. Deci el a avut întotdeauna cele mai mari obstacole în faţă. Titlul mondial cu o echipă care nu spunea nimic... Cine ştia de Olartichoechea şi de Batista, şi de Brown, care dă gol în finală?!

I.V. – Şi de Gusti!

M.M. – Cei mai cunoscuţi sunt Valdano şi Burruchaga, care nici ei nu sunt cine ştie ce. Valdano n-a fost niciodată Salah, de la Liverpool, sau Mbappé, sau Benzema.

I.V. – Mo Salah e cel mai bun acum.

M.M. – Aşa e.

I.V. – Spune tot Chirilă în cartea despre Mexic ʼ86: „Cu Maradona, vreo 6-7 echipe puteau câştiga turneul final, dar pentru că l-a avut Argentina, doar Argentina putea câştiga.”

M.M. – Perfect! Dovadă că Messi la Paris Saint-Germain, cu o echipă formidabilă, nu poate face nimic, are nevoie de căsuţa lui, de mediul lui. Şi acolo, în ultimii ani, n-a mai reuşit nimic. Cristiano Ronaldo e o umbră la Manchester United, după ce a fost ce a fost dincolo, dar nu poate, are nevoie de echipă, de Real Madrid, de Manchester United, de Juventus. Nici Ronaldo, nici Messi, nici Cruyff nu s-au dus la Utrecht să rupă Olanda în două, nici la Málaga nu s-a dus Messi şi nici Cristiano Ronaldo n-a rămas la Sporting Lisabona să cucerească lumea. Maradona s-a dus la o echipă de locurile 8-10, în Italia, şi a câştigat, în cel mai greu campionat din lume.

Mai putem spera la performanţă?

I.V. – Vara trecută am ajuns în Finlanda, la Helsinki. Am văzut stadionul făcut pentru Olimpiada din 1954 şi acolo este un muzeu. Şi am avut curiozitatea să văd rezultatele României din 1954. Ştii câte medalii am luat atunci?

M.M. – Am luat la tir, cu Iosif Sârbu, care s-a şi sinucis după aceea.

I.V. – Încă trei medalii am mai luat. Deci am luat patru medalii. Anul trecut, la Tokio am luat tot patru medalii. Deci ne-am întors ca performanţă în anii ʼ50. Crezi că rămânem în anii ʼ50 sau ne întoarcem, poate nu la nivelul din Los Angeles din 1984, dar mai aproape, poate la cel de la Seul sau Sydney. Crezi că se mai poate?

M.M. – Nu, pentru că acest aparat – telefonul – a întors tineretul României şi al lumii. Dar noi, neavând mijloacele lumii, tinerii noştri copii şi prieteni, care acum intră pe băncile şcolii, vor fi acaparaţi de computer şi de telefoanele mobile, de lumea virtuală, şi nu de cea concretă. E o realitate. O să spui: „Da, dar de ce pot ceilalţi? De ce pot în continuare americanii să aibă mari sportivi, de ce pot nemţii?” Pentru că acolo, cei care se ocupă de sport chiar se ocupă de sport. Şi-au făcut din asta o datorie de onoare, în cele mai clasice definiţii ale cuvintelor „datorie” şi „onoare”. Spuneam că am fost acum câteva zile la Madrid. Mergi prin oraş şi vezi peste tot săli de sport. Se văd din avion. Când aterizezi la Madrid, se văd nenumărate terenuri de tenis, de fotbal etc. Copiii sunt duşi de părinţi. Noi, şi dacă îi avem mici, nu mai avem unde să îi ducem. Nu mai ai capacitatea să îi convingi. Tu, ca adult chinuit de problemele societăţii, eşti mai degrabă fericit că e acasă şi se uită pe calculator, decât să îl ştii plecat prin oraş, cu o geantă de sport pe umăr, într-un context care poate deveni riscant pentru el.

I.V. – Federer, Nadal sau Djokovic?

M.M. – Nadal, din toate punctele de vedere. Dar aici o să îţi spun ce a zis Ilie Năstase. Pentru că, dacă l-am crezut pe Nicolae Manolescu când a scris ce a scris în Istoria Literaturii Române, trebuie să îl cred şi pe Ilie Năstase când vorbim despre tenis. Nadal, pentru că cel mai complicat este să joci tenis pe zgură. E cel mai complicat, mingea vine mai încet, se poate recupera mai uşor, se câştigă foarte greu un punct. E nevoie de o tehnică extraordinară.

I.V. – Şi splendoarea în iarbă a lui Federer va marca istoria tenisului.

M.M. – Federer este poetul.

I.V. – El va marca o epocă, aşa cum au făcut, la vremea lor, Sampras, Năstase, Connors sau Borg. Marele scriitor Radu Cosaşu, unul din ultimii mohicani dintre scriitori, care au făcut publicistică sportivă, şi pe care avem şansa încă să îl citim la fiecare sfârşit de săptămână, a antologat editoriale din revista Fotbal plus, de după Revoluţie, în cartea Fotbal plus ai mei şi ai noştri. Şi în finalul cărţii, pe coperta a patra, spune: „Am norocul că mă pricep puţintel la fotbal. Fotbalul e un permanent izvor de tărie, tăria aceea care poate face pe omul cel mai inteligent să poată spune ca un copil: mor de curiozitate.” Curiozitatea e o explicaţie a pasiunii pentru fotbal? Faptul că noi vorbim de două ore şi duminică ne vom uita la două-trei meciuri cum se explică? Din ce vine adeziunea la jocul acesta? Din curiozitate? Asta poate fi o explicaţie?

Identitatea ca sentiment al apartenenţei – „niciodată singur”

M.M. – Poate fi, dar cred că fiecare are o explicaţie proprie. Sigur că şi curiozitatea ne-a făcut să ne apropiem. Dar cred că cea mai importantă relaţie cu fotbalul se bazează pe sentimentul că te poţi lega de ceva din afara ta, care să te ridice pe tine, fără ca tu să fii implicat şi judecat. Echipa ta este răzbunarea ta faţă de lume, este posibilitatea ta de a spune lumii că eşti deştept, că eşti puternic, că eşti iubit. Poate eu nu sunt deştept, poate nu mă iubeşte lumea, dar ţinând cu echipa mea şi echipa mea câştigând, lumea mă iubeşte, lumea mă preţuieşte, lumea ştie cine sunt, pentru că eu sunt un „socios” al lui Real, al lui Liverpool. Ce cântă peluza la Liverpool? „Nu vei fi niciodată singur”. Eu sunt acolo, eu sunt în teren, eu sunt cu tine şi tu eşti cu mine. Klopp, de fapt, este superioritatea mea faţă de voi. Ilie Balaci este mândria mea. Universitatea Craiova m-a făcut să intru cu capul sus în redacţia unde m-a aruncat colega mea, Miruna, de la filologie, să pot să mă duc la Replay stăpân pe mine, să pot să vorbesc cu tine şi să cred că, oricât de ministru al Culturii eşti tu şi de prim-ministru cum îţi doresc să fii, eu am totuşi echipa mea. Sigur, exemplul nu e bun, fiindcă şi echipa ta e aceeaşi. Când mi-am cunoscut soţia, am intrat într-o familie şi viitorii mei socrii se uitau la mine aşa cum se uitau, iar eu aveam credinţa că n-am cum să pic acel examen din moment ce eu ţin cu Balaci şi cu Universitatea Craiova.

I.V. – Eu îmi doresc să rămân microbist. Îmi amintesc o vizită, nu ştiu dacă mai ţii minte, când am venit cu preşedintele Iliescu în redacţia Pro Sport, era regretatul Cristian Ţopescu director. Era şi Octavian Ştireanu, iar tu ai spus că Octavian Ştireanu a lansat formula „Universitatea de Fotbal Craiova”.

M.M. – Aşa este. Am şi scris recent folosind această formulă a lui, pentru că ne place să ne raportăm la numele mari. Eu le pomenesc întotdeauna. Şi ca să încheiem povestea scrisorii tale de acum aproape un sfert de veac, faptul care m-a determinat să o public şi să înceapă această prietenie dintre noi a fost că redactorul-şef de atunci şi-a însuşit-o. Eu eram editorialistul ziarului şi când ziarul a fost o scurtă perioada condus de Claudiu Şerban, căruia i-a plăcut ce i-am arătat, şi m-am trezit apoi cu scrisoarea ta semnată de el în ziar. Atunci revolta mea a fost să te caut.

I.V. – Şi mi-ai dat o rubrică.

M.M. – Ţi-am dat rubrica şi mi-a părut rău că s-a întâmplat aşa, că el a luat acel text. Şi asta defineşte România. Dar tu ai avut traseul tău, viaţa ta, cariera ta, dar cuiva i-a plăcut foarte mult de felul în care te exprimi, de felul în care scrii şi a considerat că trebuie să preia. Să ştii că România este definită perfect de această întâmplare. La noi, valorile creează anumite complexe şi nu putem să le depăşim decât dacă ni le însuşim. Ai observat că apar poze: „Eu şi Mircea Lucescu pe aeroportul din Berlin”, „Eu şi Gică Hagi pe plajă, în faţă la Iaki”. Noi aşa credem, că secunda aia în care am făcut poza cu Lucescu ne aduce la scor egal cu Mircea Lucescu. Îmi pare tare bine că ai trimis această scrisoare, îmi pare tare bine că există acest podcast! Sper să aibă succes chiar şi cu această ediţie. De altfel, el are, dar eu nu ştiu dacă ţi-am făcut un bine aşa cum mi-ai făcut tu acum 22 de ani. Tu oricum ai eleganţa să zâmbeşti şi să nu spui adevărul care doare. Sper să mai existe întâmplări ca ale noastre.

I.V. – O să spun adevărul care nu doare, de data asta. Mulţumesc foarte mult că ai venit şi e una dintre cele mai reuşite ediţii ale acestui podcast.

M.M. – Mulţumesc şi eu!