Brazilienii au fost învinşi. CM 2014

Înainte de a începe să scriu despre chestii de mediu legate de Campionatul Mondial de Fotbal, l-am întrebat pe prietenul meu jurnalist, brazilian din Salvador da Bahia, “va fi Brazilia campioana lumii?”. “Sincer, sper că nu”, mi-a răspuns Diego Lobo.

“Ştii de ce? Pentru că avem alegeri prezidenţiale în octombrie – dacă vom câştiga oamenii vor uita de cele mai importante probleme, de proteste, şi vor fi într-o continua sărbătoare; dar dacă pierdem, această neîmplinire poate deveni bună din perspectivă politică”. La momentul în care vorbeam, zeci de mii de oameni ocupau străzile cerând educaţie publică şi sănătate (în Sao Paulo), respect pentru drepturile comunităţilor indigene (în Brasilia), condiţii umane de muncă şi oprirea cheltuielilor publice obscene (în Rio de Janeiro şi în alte oraşe), şi urlând împotriva corupţiei şi comercialismului decadent al FIFA. Toate aceste cereri ţin de susbstanţa dezvoltării durabile. Şi de un joc curat.

Cheltuieli nebune

 În Africa de Sud, 2010 – anul în care poporul grec era supus experimentului social al austerităţii, cheltuielile cu organizarea Cupei Mondiale urcau până la cerul austral în vreme ce orice intenţie de a face investiţii durabile cădea în desuetudine. Patru ani mai târziu, poporul brazilian trebuie să suporte o povară a cheltuielilor aproape dublă faţă de anul de referinţă 2006 – Campionatul Mondial din Germania.

Dacă e vorba de cei trei pilaştri ai dezvoltării durabile (de mediu, economic şi social), Campionatul Mondial de Fotbal e orice, dar nu sustenabil. “Deşi milioane de turişti sosesc, aşteptările legate de venituri nu sunt prea înalte. Încă există numeroase lucrări de infrastructură care trebuie terminate. Miliarde de dolari s-au consumat pe construcţia de stadioane în regiuni ale ţării unde nu vor fi folosite. Stadionul Mane Garrincha din Brasilia, de exemplu, a costat 830 de milioane de dolari, adică 11.400 de dolari pe scaun, ceea ce îl pune în a treia poziţie în topul celor mai scumpe stadioane din lume”, spune Lobo. Stadionul din Manaus, adânc ascuns în Amazonia e notoriu pentru cheltuiala aiurită: după încheierea campionatului mondial nu va exista un club sau o echipă care să gestioneze imensa structură care a costat peste 200 de milioane de dolari din bugetul naţional. Un umorist britanic îl numeşte cea mai frumoasă şi mai mare toaletă pentru păsări din istorie.

În materie socială, FIFA, lucrând totuşi împreună cu guvernul Braziliei, şi bazându-se pe Legea Generală a Cupei Mondiale (votată de Parlament şi promulgată de preşedinte în iunie 2013) a fost agentul a numeroase încălcări ale drepturilor omului. Comunităţi întregi din aglomerări urbane precum Rio sau Fortaleza au fost forţate psihologic dar şi cu brutalitate fizică să îşi părăsească locuinţele astfel încât noi drumuri, parcări , porturi sau stadioane să fie construite sau extinse, explică Lobo.

Un ONG deasupra legii

Campionatul Mondial de Fotbal a deschis discuţii profunde legate de preeminenţa regulilor FIFA faţă de legile naţionale – oricât de umoristic ar suna asta. Anul trecut, în ultima clipă, Dilma Rousseff şi-a dat veto-ul împotriva unor articole de lege care se refereau la relaxarea normelor privind voluntariatul (o încălcare făţişă a dreptului muncii) şi unor restricţii privind regimul vizelor turistice. Alte reglementări au trecut: permisiunea de a se vinde băuturi alcoolice pe stadioane (din cauza sponsorilor, printre care şi Budweiser), depăşirea drepturilor consumatorilor prin a accepta vânzări de bilete la meciuri condiţionate de achiziţionarea altor produse şi servicii precum cazare în hoteluri şi alte servicii de ospitalitate, suspendarea dreptului la returnare în garanţia legală pentru vânzările online ale produselor FIFA, permisiunea partenerilor FIFA (adica a sponsorilor) să ofere produse şi servicii precum carduri de credit fără a satisface reglementările de bază privind drepturile consumatorilor.

În vreme ce figurile oficiale s-au focalizat doar pe problemele privind acceptabilitatea legislativă a diferitelor aspecte legate de Cupa Mondială, avocatul Patricie Barricelli scrie, „nimeni nu a analizat problema fundamentală a faptului că o competiţie sportivă sponsorizată de o organizaţie non-guvernamentală, oricât de unică şi de specială această FIFA ar fi, justifică modificări temporare ale unui întreg sistem de drept naţional”. Primele proteste din vara lui 2013 din Sao Paulo  au adus acest subiect în sfera publică.

2013. Trezirea

„Aş spune că protestele din 2013 au fost complet spontane. Ele reflectă dorinţa de schimbare şi oboseala majorităţii brazilienilor. A început cu mici grupuri de oameni la Sao Paulo, dar guvernul a răspuns cu acte violente şi sângeroase conduse de forţele de poliţie; aceasta a înfuriat oamenii de rând şi le-a dat curaj să purceadă la marşuri pe străzi şi să ceară schimbarea. Oamenii cer o reformă a întregului sistem politic şi sfârşitul corupţiei”, spune Lobo.

Altceva? „Investiţii în sănătate şi educaţie în loc de stadioane – oricum aveam prea multe deja. Echitate. Distribuţie justă a veniturilor. Justiţie socială. Conservarea mediului înconjurător.”

Un ultim studiu al Datafolha – cel mai mare institut de cercetare sociologica brazilian – arată că la debutul competiţiei 55% din respondenţi erau convinşi că FIFA aduce mai multe pierderi decât câştiguri. Altă cercetare, anterioară, arată că pentru prima dată numărul oamenilor împotriva Cupei Mondiale îi depăşeşte pe cei care sunt pentru organizarea ei. Deşi suntem una dintre cele mai bune naţiuni în ale fotbalului, spune Lobo, nu văd o mare motivare şi bucurie în a organiza Cupa Mondială.

Una e fotbalul, alta e FIFA.

„Acum patru ani în Africa de Sud, brazilienii erau mult mai exuberanţi. Acum cu toţii avem sentimentul că am fost furaţi şi prostiţi” (Diego Lobo)

Deşi FIFA ar trebui să fie o organizaţie non-profit, ea colectează în jur de 4 miliarde de dolari americani, dublu faţă de Germania 2006. Mai mult, în Brazilia FIFA are completă scutire de taxe. Asta înseamnă că peste o jumătate de miliard de dolari care ar trebui colectaţi şi folosiţi pentru servicii publice sunt cadorisiţi organizaţiei FIFA. „Tot ceea ce plătim în Brazilia, de la mâncare şi electronice până la transporturi include aproape 40% taxe! Deci totul este pentru profit şi avem zeci de motive să fim revoltaţi şi deloc încântaţi de această Cupă Mondială”, zice Lobo.

Greenwashing fotbalistic

O ofensivă a marketingului verde a dominat pregătirile pentru Campionatul Mondial de Fotbal. Deşi ignoră criza energetică a Braziliei şi drepturile indigenilor, organizatorii propun „promovarea şi diseminarea tradiţiilor şi cutumelor braziliene”, anunţa Prensa Latina în mai 2014. Totodată, guvernul încurajează (declarativ) „folosirea şi prioritizarea materialelor reciclate în construcţii, avansând tehnologiile ecologice şi energiile alternative”; sustenabilitate numai bună de citit pe site-uri occidentale şi de felicitat în comitete ale Naţiunilor Unite.

Ca o condiţie pentru a finanţa arenele de fotbal, banca naţională de dezvoltare a Braziliei (BNDES) a cerut ca toate stadioanle să aibă certificare LEED (Leadership in Energy & Environmental Design) oferită de US Green Building Council şi recunoscută în peste 130 de state. Opt stadioane trebuie să fie deja certificate LEED.

Însă certificarea, deşi foarte importantă, nu reuşeşte să acopere întregul ci doar să bifeze câteva criteria de sustenabilitate în construcţii. Luiz Prado de la Brazilian Network of Environmental Information (REBIA) e cel puţin sceptic; deşi certificarea materialelor e un element pozitiv, “stadioanele sunt echipate cu o minima capacitate de captare şi refolosire a apei. Suntem în situaţia absurdă în care trebuie să creştem şi să întreţinem iarba de pe stadioane cu lumină artificială în ciuda faptului că suntem o ţară tropical – lumina artificială ne costă 45.000 de dolari în fiecare lună.” Unde e sustenabilitatea?

Statul brazilian a cerut Naţiunilor Unite să determine companiile posesoare de credite de carbon să cedeze “drepturi de a polua” organizatorilor Cupei Mondiale în schimbul publicităţii. Creditele donate ar consta în Reduceri de Emisii Certificate (CER) cu originea în Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM) al Naţiunilor Unite. Aceste credite sunt de obicei folosite în reîmpăduriri, reconstrucţii ecologice sau oprirea defrişărilor în ţările în curs de dezvoltare. Deşi iniţiativa pare bună, ea de fapt cumpără dreptul de a emite mai mult echivalent CO2 compensând (pe hârtie) poluarea din timpul Cupei Mondiale.

Emisiile CM din Africa de Sud din 2010 (aproape un million de tone de CO2) au fost duble faţă de cele din Germania 2006, iar anul acesta Brazilia le-ar putea redubla, fără a considera transportul internaţional. (Datele sunt oferite de Ernst & Young).

Pe scurt, orice idee de sustenabilitate e nulă atât timp cât ignoră pilaştrii economici şi sociali ai dezvoltării. Folosirea a trei materiale reciclate la construirea unui stadion în vreme ce jumătate din populaţie nu are servicii de sănătate de bază nu numai că nu e dezvoltare durabilă, pur şi simplu nu e dezvoltare.

Profituri murdare pentru un non-profit

Mai sus am scris vorbe verzi despre o problemă mult mai complexă: tratarea jocului de fotbal ca produs comercial şi a jucătorilor ca gladiatori moderni, în vreme ce restul lumii, miliarde de plebei, sunt legaţi de canapele cu sforile reclamelor TV din timpul transmisiilor în direct.

FIFA se arată din nou ca o organizaţie nedemocratică şi complet nesustenabilă; mai nou, odată cu organizarea marilor competiţii în ţări în curs de dezvoltare şi democraţii relativ instabile, ea se amestecă în bunăstarea şi interesul public al popoarelor. Toată povestea asta sună cam iraţional: până la urmă fotbalul e doar un joc (în adevăr, cel mai frumos), poatecă nu are nevoie de o organizaţie non-profit elveţiană care să îi justifice prezenţa globală.

Dar cum a pornit totul? În 1974, scrie Eduardo Galeano, după o lungă „căţărare”, Joao Havelange, guru absolut al şefului de azi al FIFA, Sepp Blatter, a ajuns la vârful FIFA şi a anunţat: „Am venit să vând un produs numit fotbal”.

“Fotbalul e un produs comercial care trebuie vândut cât mai isteţ”. Şi citează prima lege a înţelepciunii din lumea de azi: “Trebuie să acorzi cea mai mare atenţie modului în care îl împachetezi”.

Articolul poate fi citit in detaliu pe 2Celsius Network [en].