Campioana uitată a Wimbledonului împlineşte 75 de ani: Virginia cea mare a britanicilor şi legătura sa cu unicul Ashe

Virginia Wade a jucat 24 de ani consecutiv la Wimbledon. La a 16-a sa prezenţă pe tablou, s-a încoronat, iar ediţia 1977 devenea magică pentru britanici. Totuşi, în 2013, când Andy Murray devenea primul britanic care câştiga trofeul la simplu masculin după 77 de ani, Regatul Unit a uitat-o complet pe Virginia. Inclusiv premierul David Cameron comitea o gafă, ignorându-i performanţa, lucru corectat prompt de Murray, un feminist convins.

Astăzi, Virginia Wade împlineşte 75 de ani.

„Wimbledon s-a identificat ani de-a rândul cu personalitatea Virginiei Wade“, notează tennis.com într-un material-tribut. Între 1962 şi 1985, ea era urmată cu religiozitate de o armată de fani. Oriunde ar fi mers în complex. „Să joci la Wimbledon este un sentiment incredibil. Dacă te simţi sigură pe tine, e ca şi cum te-ai lăsa purtat de un val, dar dacă nu te simţi prea bine, atunci e ca şi cum te-ai trezi îngropată în nisip, incapabilă să respiri“, mărturisea Virginia Wade, care a acceptat că nu poate reuşi decât dacă se va bucura de fiecare moment, în ciuda apăsării inevitabile.

Anul 1977 era unul special: Wimbledon îşi aniversa centenarul, cu toate că turneul era doar la a 91-a ediţie - luând în calcul pauzele dictate de războaie, iar Regatul Unit sărbătorea jubileul de argint al Reginei Elisabeta a II-a.

Prezenţa Virginiei Wade la Wimbledon însemna deja un ritual pentru întreaga ţară. Iar sportiva nu a răsuflat niciodată mai uşurat decât în momentul în care a aflat că în finală nu va avea de înfruntat o britanică, pe Sue Barker - mai tânără cu 11 ani decât Virginia, aceasta fiind învinsă de olandeza Betty Stove. „Ştiam, astfel, că dacă joc cu Betty, tribuna va fi cu mine. Iarba mi se potrivea, îmi plăcea cum loveam reverul slice. Nu le-am urmărit semifinala, dar am simţit o uşurare când am văzut că nu trebuie să joc cu Sue, o altă britanică. Ar fi fost o agonie pentru public să vadă două britanice în finală. Cât despre Betty, jucasem cu ea atâtea meciuri dure, pe care reuşisem să le câştig, încât cred că îmi câştigasem dreptul de a o învinge şi într-un meci capital. Cred cu tărie în ideea de a-ţi câştiga dreptul de a te impune. Nu cred că poţi intra într-o finală de Grand Slam, pui bateriile în funcţiune şi joci pur şi simplu. Cred că trebuie să baţi adversarele mai întâi în turnee mai mici“, îşi spune crezul Virginia Wade.

Virginia, faţă în faţă cu Mariana

Wade demarase în forţă la ediţia 1977 a Wimbledonului, cu victorii lejere la Jo Durie (wildcard), Betsy Nagelsen (SUA) şi Yvonne Vermaak (Africa de Sud). În optimi, românca Mariana Simionescu a fost prima care a testat-o, ducând-o în prelungiri în actul întâi, acesta rămânând cel mai lung set jucat de britanică în drumul spre trofeu. În cele din urmă, Virginia Wade s-a impus, 9-7, 6-3, în singurul meci direct al carierei cu Mariana, bună prietenă a Virginiei Ruzici. Britanica oprea astfel cel mai bun parcurs reuşit vreodată de Simionescu pe iarba londoneză.

În sferturi, Wade a savurat faptul că, după două înfrângeri în sezon în faţa americancei Rosie Casals, a reuşit să îşi ia revanşa, trecând mai departe tot fără set pierdut. În semifinală, avea provocarea cea mare, trebuind să o învingă pe Chris Evert, jucătoare care câştigase până atunci 22 dintre cele 27 de meciuri directe. „Acolo am reuşit să mă ţin de planul de joc. Antrenorul meu, Jerry Teeguarden, a fost foarte strict. Mi-a spus că m-a văzut de multe ori jucând perfect contra lui Chris, până într-un punct, când, ajunsă la conducere, schimbam tactica. Ştiam că nu îi sunt inferioară la niciun capitol lui Chris - şi, doamne, ce precizie avea! - dar am ştiut că prima dată trebuie să o joc pe dreapta, apoi să găsesc lovitura de atac şi înaintare spre fileu către rever, pentru că eu, în general, mă foloseam cel mai bine de reverul în diagonală, care se ducea fix spre reverul ei puternic cu două mâini“, rememorează Wade. S-a impus, 6-2, 4-6, 6-1. În setul trei, Virginia recunoaşte că era „in the zone“ şi se simţea imbatabilă.

În prima sa finală a carierei la Wimbledon, Virginia a primit adversara pe care şi-ar fi dorit-o la startul semifinalelor. O conducea 16-3 la „directe“ pe Betty Slove, aflată pe poziţia a şaptea pe lista favoritelor. La 1,80 m, Stove era la vremea respectivă una dintre cele mai înalte sportive din circuit. Wade a triumfat, nu fără emoţii: 4-6, 6-3, 6-1. Simţise fiori în setul secund, când, desprinsă la 3-0, s-a văzut egalată, însă de acolo, nu a mai cedat decât un game.

Am jucat fabulos în acel ultim set. Credeam că îmi poate ieşi orice. Alergam după mingi pe care nu aveam niciun drept să cred că le pot prinde. La un moment dat am şi căzut, m-am întins pe spate, ceea ce a fost chiar amuzant. E senzaţional să ai o serie fabuloasă chiar la momentul oportun. Virginia Wade, campioana Wimbledon 1977

„Regina va fi acolo, aşa că aş face bine să fiu şi eu acolo. Iar dacă ajung acolo, aş face bine să şi câştig“

Mai în glumă, mai în serios, Virginia Wade mărturisea peste ani că aflase înaintea turneului din 1977 că Regina va înmâna, în mod excepţional, trofeul învingătoarei, iar atunci şi-a spus că va câştiga Wimbledonul. „Dacă motivaţia depăşeşte presiunea, atunci ai o şasă bună. Am avut mereu multă presiune când am jucat la Wimbledon. Dar cred că mi-am spus ceva de genul - Regina va fi acolo, aşa că aş face bine să fiu şi eu acolo. Iar dacă ajung acolo (n.r. - în finală), aş face bine să şi câştig. A fost simplu, în cele din urmă. Ca jucătoare de tenis, ştiu că mereu încerci să faci în aşa fel încât stelele să ţi se alinieze. Este auto-sugestia destinului, într-un fel.“

Virginia Wade a mai jucat alte trei semifinale la Wimbledon, toate pierdute. Foto: Gulliver / Getty Images

Un talisman norocos pentru Virginia Wade în ajunul victoriei sale celei mai importante a carierei a fost şi un bileţel trimis de marele Arthur Ashe, care, parcă predestinat, era născut în aceeaşi zi cu ea, pe 10 iulie, dar cu doi ani mai devreme. Ca o curiozitate, ambii aveau să câştige primul titlu de Mare Şlem al carierei în 1968, la US Open, apoi au urmat acelaşi traseu în carieră, triumfând la doi ani distanţă unul de altul, mai întâi la Melbourne, apoi la Londra, ambii încheindu-şi cariera de simplu cu câte trei trofee de Grand Slam în palmares.

Reperele carierei Virginiei Wade:

Locul 2 - cea mai bună clasare WTA a carierei (atinsă pe 3 noiembrie 1975).
55 de titluri la simplu.
839 de victorii şi 329 înfrângeri în carieră, la simplu.
3 titluri de Mare Şlem la simplu: US Open 1968, Australian Open 1972, Wimbledon 1977.
4 titluri de Mare Şlem la dublu feminin: Australian Open, Wimbledon şi US Open în 1973, plus un nou succes la US Open în 1975.
În 1973 a fost lider mondial în proba de dublu.