Sunt pur şi simplu bulversat cînd cineva îşi ţine pumnii pentru o echipă de elevi buni. În 1996, într-un internat din Budapesta, abia am reuşit să-mi ţin gura cînd cineva urla pentru Scoţia împotriva geniului lui Gascoigne. În 2004, am gîndit exact ceea ce spune titlul unui articol maghiar: Grecia a învins, fotbalul a pierdut. Cum să-i iubesc eu pe grecii muncitori, cînd sunt acolo cehii cu Baros, Smicer, Poborsky şi ceilalţi?!

Iar acum, mi se face părul măciucă dacă aud că Islanda e favorita multora. Una e solidaritatea, sîrguinţa, alergarea, hard-working-ul, şi alta e fantezia, imaginaţia, frumuseţea în fotbal. Nu ne uităm la fotbal pentru că vrem să cîştige albii sau negrii, frumoşii sau urîţii, sau cei care nu obosesc niciodată (pe ăştia îi dispreţuiesc din toată inima). Fotbalul e un joc, dacă mă întrebaţi, cel mai frumos dintre sporturi, unde alergăm în speranţa unui moment de genialitate. Hazard, care a bătut Ungaria cu geniul lui suprauman, o să fie infinit mai simpatic pentru mine decît toţi sonii de pe faţa pămîntului.

Baggio, Zidane, Ibrahimovic, pe drept ironizatul Cristiano Ronaldo, care a dat un gol cu călcîiul tot Ungariei - ei sunt sau au fost jucătorii pentru care fotbalul a putut şi cîteodată mai poate fi îndrăgit. Nu ne trăim viaţa să dormim liniştiţi că toţi sunt ca noi, truditori mirosind a transpiraţie, ci ne-o trăim să ne bucurăm de clipele de vrajă cu o jucărie magică cum e balonul.