De ce nu vreau să câştige azi Germania. Şi nu doar azi...

Finala din 1990

Se zice că oamenilor le plac cei puternici, învingătorii. Aceasta este, probabil, una din explicaţiile   simple ale fascinaţiei teribile pe care învingători ca Hitler, Stalin, Mao şi (puţini) alţii ca ei au exercitat-o asupra a zeci şi sute de milioane de oameni.

Am fost tentat să public acest articol la rubrica "politică", pentru că eu cred că despre asta este vorba, în definitiv, de fiecare dată când vorbim de confruntări cu astfel de mize, între naţiuni şi culturi, si nu (doar) despre sport. Am sentimentul (neplăcut) că scriu despre altceva, nu despre fotbal, la care, de altfel, ca şi în cazul politicii, nu mă prea uit (şi —implicit — nu mă pricep), considerându-l un sport prea popular, şi de aceea prea apropiat de politică, aşa cum e ea practicată şi înţeleasă în lumea noastră...

Iertat să fiu că nu pot face diferenţe între politică şi fotbal (la acest nivel), dar după ce l-am auzit pe Putin povestind presei cum va organiza el cel mai strălucitor "Mondial" din istorie, mi-a trecut orice "cumsecădenie". 

As mai vrea să subliniez că nu neg meritele sportive ale unor oameni care au muncit pentru rezultate şi nu fac "analize fotbalistice", ci doar încerc să explic că primejdia naţionalismului e vie, teribilă şi permanentă, ca şi cea a uitării, neînţelegerii sau necunoaşterii istoriei, iar eu nu pot simpatiza cu nicio formulă care ne arată nouă cât de bună e o naţiune, printr-o inevitabilă comparaţie. Aceasta este şi relevanţa pe care opinia mea o poate avea.

Sunt sigur că în aceste zile multă lume, de pretutindeni, simpatizează cu învingătorii, adică cu Germania. Fără să fi câştigat încă finala —la ora la care scriu—  "panzerele" sunt deja, cu certitudine, marii "câştigători" ai acestui "Mondial".
 

Ei au aruncat, cu determinare tipic germană, în ce mai neagră zi a fotbalului universal, sportul de performanţă în derizoriu, transformându-l dintr-un model înalt, din ceva serios şi previzibil —prin echilibru—, în ceva caraghios, rizibil, o imensă glumă proastă generatoare de milioane de alte glume. Ei, cu mentalitatea lor de maşini nemţeşti, au călcat în picioare o echipă incredibil (şi nepermis) de naivă, complet debusolată, suferind parcă de noul "sindrom Serena Williams".

Nu a fost nici măcel, nici "blitzkrieg", nici umilinţă, nici "fotbal extraterestru", ci pur şi simplu victoria maşinii împotriva spiritului omenesc, un lucru trist care se întâmplă zilnic în jurul nostru, doar că nu ne frapează chiar aşa...Şi care sper că nu se va repeta şi astăzi...Slabe şanse...

Nu am simpatizat niciodată cu Brazilia, considerându-i prea aroganti, prea "mari" şi "umflaţi". Argentinienii sunt si ei o gaşcă de mulţi milionari în acea echipă, şi nu nişte bieţi artişti din ginta noastră latină, sentimentalişti candizi, gata de un tango deseară. Nu trebuie şi nici nu se poate să fie aşa. 

Dar nici nu reprezintă, în mod simbolic (totul este încărcat de simbolistică, la acest nivel), un imperiu a cărui istorie mârşavă este mult prea recentă pentru a fi uitată de către noi, mai ales, o ţară lacomă de putere şi gata oricând să-şi subjuge naţiuni şi civilizaţii. Au călcat de prea multe ori în vremuri şi locuri prea apropiate de noi, pe milioane de cadavre în marşul lor spre dominaţia absolută, sub Kaiser, apoi sub Hitler, pentru ca noi să ne permitem să uităm sau —mai grav— să ignorăm aceste lucruri şi să ne lăsăm seduşi de —vorba vine— bonomia creştină şi democrată a Angelicăi. 

"Deutschland über alles!". Nu, mersi! Nu vreau ca "Deutschland" sa fie "über" nimeni, nici măcar deasupra Rusiei, dacă acest lucru nu ne garantează decât însumarea puterilor malefice ale celor două imperii, aşa cum, mult mai subtil ca în trecut, se întâmplă şi în zilele noastre...

Aş fi vrut să văd că nemţii cei virili expulzează şi nişte spioni din "familia" KGB-istului Putin, sau măcar niscai chinezi, dacă tot sunt —practic — "campioni mondiali", dar ei au găsit de cuviinţă să dea lumii, cu un tupeu nemaivăzut, o dovadă sfidătoare şi elocventă că adevăratul lor duşman istoric nu e Rusia (cu care Germania s-a înţeles de altfel bine, în general, mai puţin atunci când au vrut să fie şi "über" maica Rusia), ci America, care i-a pus de două ori în ultima sută de ani cu botul pe labe, apoi i-a învăţat —cu mulţi bani— ce înseamnă adevărata democraţie şi prosperitate economică (din interes, ce-i drept, interesul fiind însă cauza securităţii şi păcii mondiale). 

Astfel de "faceri de bine" nu se uită aşa uşor, iar "îmblânzirea triburilor germanice" s-a dovedit —iată— a fi o sarcină mult mai grea decât potolirea urmaşilor samurailor, un popor ceva mai inţelept şi cu mai multă onoare, pe care nu mi-l imaginez făcând un joc atât de murdar, precum face Germania azi...

Din fericire, cred că semnificaţia expulzării şefului CIA din Germania e niţel hiperbolizată şi că lucrurile nu stau în realitate chiar aşa de grav, cel puţin atâta timp cât armata SUA e staţionată în Germania, cât interesele lor economice sunt extrem de împletite, înzecit mai importante decât cele comune germano-ruse, cât există în Germania de azi o societate civilă foarte bine conturată şi mare iubitoare de pace şi democraţie ( elemente care nu existau, în felul acesta, în perioada interbelică!), sau cat în UE mai există, totuşi, şi Marea Britanie şi poate chiar Franţa, cu toate slăbiciunile şi ipocriziile ei istorice.

Există însă şi enorme ambiţii hegemonice ale Germaniei, niciodată cu adevărat dispărute, poate doar "adormite", alături de un colosal lobby pro-rus făcut de magnaţii nemţi şi de un moment istoric în care Germania simte că se poate afirma mai mult. Să ne ferească Dumnezeu...

Iată de ce eu nu pot simpatiza cauza "Mannschaft"-ului şi nu-mi pot dori, ca atâţia compatrioţi pe care-i văd hipnotizaţi parcă de forţa nemţilor (aşa cum lesne îmi imaginez că erau înaintaşii noştri, prin anii '39-'42, ca să nu mai zic de cei din 1914...), victoria "maşinii germane" (între cea de fotbal şi cea economică sau de război, sunt doar subtile nuanţe, pentru o naţiune atât de "harnică") împotriva "celor mici"...

Ce aş fi scris oare dacă ar fi fost deseară, ca de atâtea ori în istorie, o confruntare "Germania versus Rusia"? Cred că nimic. Dar aş fi vrut să fie azi, cum aş fi vrut şi in '41, o remiză din care să piardă amândouă "echipele"... Şi să câştige democraţia şi libertatea, valori universale...

Deseară, ofer câte o bere pentru fiecare GOL ARGENTINIAN! 

VAMOS ARGENTINA! 

Postfaţă

După cum mă aşteptam, a câştigat "maşina", Germania. Tot după cum mă aşteptam, o bună parte a comentatorilor "de duminică" fac pe indignaţii, de parcă despre fotbal aş fi scris eu mai sus, şi nu despre pericolul* pe care orice manifestare omenească —inclusiv sportivă —îl reprezintă la adresa (tuturor) adversarilor, atunci când îmbracă mantia naţionalismului (a "echipelor naţionale", altflel spus, cu cât mai mari, cu atât mai periculoase...)...adică întotdeauna când la mijloc sunt ţări şi nu indivizi...

Ma închin în faţa marilor personalităţi din cultura germană şi rusă, dar niciodată nu voi ţine cu "naţionalele" lor, fie ele de muzică, filozofie, literatură sau inginerie! 

Individul e singura entitate pe care o recunosc ca fiind "über alles"!

* o bună (dar redundantă, totodată) dovadă a liniei firave de demarcaţie între fotbal/sport şi politică/război, este "războiul fotbalului" , din 1969, purtat de Honduras şi Salvador, care a făcut în doar 4 zile peste 3000 de victime! Izbucnit din pricina unui banal meci de calificare...Dar ce mai contează "detaliile", într-o lume în care majoritatea semenilor noştri nu ştiu lucruri elementare despre WW2...